(Continuare din numarul trecut)

Conducatorul stiintific, un om cumsecade, ma asculta cu luare–aminte, fara sa ma intrerupa.

Cand a inteles despre ce e vorba, incuie cabinetul si ruga secretara sa nu fie deranjat. Deveni oarecum agitat. M–a privit tinta pe tot parcursul monologului si o expresie de neliniste punea stapanire tot mai mult pe fata lui. Abia dupa ce am terminat descrierea incidentului de la sectie, a intervenit cu o intrebare:

— Tu stii cu cine ai vorbit?

Aceasta intrebare a fost atat de neasteptata si atat de fireasca totodata, incat pentru o clipa ramasei derutat complet. Ca sa vezi, intr–adevar nu stiam cu cine am vorbit la Sectia numarul unu. Nimeni nu mi s–a prezentat si nimeni nu mi–a explicat motivele unei atare atitudini fata de mine, fata de celebrul carturar si fata de o nevinovata fisa bibliografica. In clipele de reculegere, ce au urmat dupa intrebarea profesorului, am inteles, in sfarsit, ca lucrurile nu sunt asa de simple cum par la prima vedere. Mi–am dat seama ca la mijloc e o mare taina, ascunsa de ochii muritorilor de rand. Am incercat sa–mi intreb profesorul despre ce este vorba. El, insa, tacea. Tacea, privindu–ma in ochi, implorandu–ma parca sa tac si eu...

Devenise clar ca literatura romana din fondurile Bibliotecii Universitatii de Stat din Chisinau era accesibila pentru cititor, doar cu permisiunea KGB–ului. Ca sa nu par cu totul naiv in fata profesorului, in intrebarea caruia a sunat nu atat o mustrare, cat o avertizare, m–am ridicat si m–am indreptat spre iesire.

— Tu ..., ai inteles ceva, baiete? — am fost intrebat cand am ajuns in prag. Era o intrebare laconica a unui om care stia mult mai multe decat ceea ce spune.

— Da, am inteles… Totusi nu pot sa pricep ceva… De ce sunt necesare aceste absurde exigente?

Ea, arta, doar nu cunoaste hotare, domnule profesor! Si la urma urmei, adevarul stiintific este totusi ...

Stiam ca profesorul meu nu este de la Sectia numarul unu. El continua sa ma priveasca in tacere si in privirea lui s–a facut simtit un licar de lumina. Nu confirma, nici nu nega nimic din cele ce–i vorbeam. El, pur si simplu, tacea...

— ...Deductiile cercetatoarei leningradene despre Milescu–Spataru pot fi verificate doar tinand seama de investigatiile la tema respectiva efectuate de savantii din Romania. Doar nu putem avea un "adevar" sovietic, moldovenesc si unul romanesc, fie ca acesta tine de domeniul istoriei, limbii, literaturii etc.

Spunand acestea, mi–am luat ramas bun, intelegand prea bine ca o noua revedere a noastra pe aceasta tema este lipsita de sens. Teza trebuia sa fie scrisa in baza si limitele bibliografiei sovietice. Nici o referinta la sursele romanesti. De aceea cuvintele profesorului, cu care acesta m–a petrecut, mi s–au parut atat de banale:

— Altadata prezinta–mi si mie lista bibliografica...

N–am raspuns nimic.

III

Dupa acest "incident", un timp indelungat m–am aflat intr–o totala depresie. In una dintre zile am intalnit–o in strada pe secretara de la Sectia numarul unu. Dumneaei m–a recunoscut si m–a intrebat pe un ton amical:

— Nu kak vashi dela? (Ei, cum va mai merg treburile?)

I–am raspuns ca m–am razgandit si din aceasta cauza nu m–am prezentat cu "documentele" la sectie.

— Nu i horosho. Ia tak i podumala. (Bine ca–i asa. De fapt, la asta si m–am asteptat.), a raspuns doamna scurt si si–a continuat drumul.

Astfel s–a terminat prima mea intalnire cu acei care stateau la straja intereselor poporului sovietic, intalnire care pentru prima data mi–a deschis o noua realitate: carti sigilate, inadmisibile, interzise, o intreaga retea de slujbasi ce lucrau in stransa legatura cu agentii KGB–isti de dupa usa de fier. Nu aveam nici o placere sa ma aflu la o evidenta speciala la tipul cu manicile suflecate, fata de care simteam o adanca repulsie. Mutra lui o vedeam apoi mai in fiecare zi. Il intalneam pe coridoarele universitatii, in sala de lectura, discutand amabil cu vreo bibliotecara... Parea un tip oarecare. Nu, insa, si pentru mine.

L–am surprins odata zambindu–mi si acel zambet sarcastic nu mi s–a parut decat o masca odioasa pe fata–i transpirata, ce–i piftia de grasime. Nu ne salutam niciodata, desi atunci cand se intampla sa–i cedez calea, privirile noastre se intalneau fie intamplator, fie intentionat...

De la un timp incetasem sa–l mai bag in seama si totusi senzatia, ca el era stapanul autoritar al facultatii ori poate al intregii universitati, nu m–a parasit nici pana acum.

***

Naivul de mine, crezusem ca subiectul s–a epuizat.

Uitasem, dupa un timp, de cele intamplate. Doar o senzatie de aversiune simteam atunci cand treceam pe langa usa de fier ce tinea incuiata o tacere de cavou. A urmat, insa, un episod din viata grupei noastre, la una din asa–zisele ore politice, episod care avea sa schimbe radical semnificatia multor lucruri ce tineau de viata studentilor si a Facultatii de Filologie.

Curatorul nostru, un profesor pedant, pe care niciodata nu l–ai fi vazut degajat ori cel putin cu nasturele de sus al camasii descheiat, ne orienta cu pricepere (as vrea sa cred — fara sa–si dea seama) pe calea celor cu capul plecat, dorindu–si sa ne "creasca" cetateni obedienti si umiliti. Il irita orice intrebare mai provocatoare, orice manifestare de curiozitate din partea studentilor. Aceasta trasatura poate fi deseori observata la profesorii care sufera de un pronuntat complex al inferioritatii si care au o teama patologica de a nu–si da in vileag ignoranta. Orice student cu personalitate, orice individualitate mai puternica devine imediat dusmanul numarul unu al acestor dascali. Ei gasesc totdeauna sute de motive sa–i umileasca si sa–i dispretuiasca pe studenti, facandu–si o adevarata specializare din aceste indeletniciri. Intotdeauna sunt gata sa probeze "lipsa de respect" a studentului cutare sau cutare fata de sine si fata de statul care "il intretine". Acesti profesori trateaza examenele ca un prilej in plus de razbunare. In fata unui asemenea "dascal" studentul este, neaparat, pus in situatia umilitoare de a se apara si de a se indreptati… (Va urma)

Cum v–au influentat anii de studentie existenta unei sectii KGB in institutia de invatamant pe care ati urmat–o?

Veronica Batca, doctor in filologie, cercetator stiintific la Institutul de literatura si folclor al Academiei de Stiinte din Moldova (ASM), absolventa a Facultatii de Litere a Universitatii Pedagogice "Ion Creanga" din Chisinau (promotia 1979):

Personal, nu am fost abordata in mod frontal de catre agentii de securitate de atunci, desi in permanenta am simtit o malefica monitorizare din umbra, mai ales ca eram nepoata unui "dusman al poporului". Am avut de suferit din acest motiv. Bunicul meu a fost condamnat de sovietici la 10 ani de privatiune de libertate (a fost dus in Siberia), pentru ca fusese ales primar al satului Ochiul Alb (Rascani). Nu a functionat ca primar nici o zi, dar se stia ca a fost ales. Cei opt copii ai lui au crescut fara tata. Stiu insa ca doi prieteni de–ai mei (o fata si un baiat) au fost abordati de catre agentii KGB, fiind indemnati sa colaboreze cu aceasta institutie. Ei mi–au cerut sfatul. Le–am spus atunci si o spun si acum: un stat nu poate exista fara servicii de securitate, dar acestea nu trebuie sa fie antinationale. Or, atunci, KGB–ul era antinational.

Stiam ca in grupa noastra exista un informator (eu stiam de unul).

Tin minte ca un profesor de–al nostru a pierdut dreptul de a profesa, pentru ca vorbea despre literatura romana fara oprelisti. Era prin 1978–1979.

A fost o perioada, cand studentilor li s–a luat dreptul de a merge la Biblioteca "Krupskaia" (acum, Biblioteca Nationala). Era nevoie de o permisiune speciala din partea decanului pentru a putea merge la biblioteca, iar astfel de permisiuni se dadeau doar la 1–2 studenti. Eu am avut acest drept. Sambata dupa–amiaza si duminica mergeam la sectia "Literatura straina" si citeam din poetii romani.

Eram directa in exprimari. La sfarsitul orelor, profesorii imi spuneau: "Nu vorbi chiar atat de deschis, ca vom avea de suferit."

Trebuie sa mentionez ca, la Universitatea "Ion Creanga", atmosfera era mai libera decat in alta parte (decat la Universitatea de Stat, spre exemplu). La noi venisera profesori care nu erau agreati la Universitatea de Stat. Ne permiteam sa vorbim mai deschis la cursuri, puteam spune si bancuri politice. Profesorii erau proromani, mai deschisi decat la alte universitati.

Pavel Balmus, absolvent al Facultatii de Litere a Universitatii de Stat din Moldova, presedintele Societatii bibliofililor, coordonatorul Centrului National de Hasdeulogie:

Eram in clasa a IX–a. Scriam la ziarul raional din Telenesti, participam la sedintele cenaclului, impreuna cu exilatul Petru Carare, cu umoristul Gheorghe Barca, cu Vladimir Rusnac s.a. Devenind student la Universitate, mi–am dat seama ca suntem urmariti de agentii de securitate chiar din primii ani de facultate. Informatorii erau baietii cu armata facuta (probabil ca au fost racolati in armata).

Prin 1961–1962, o data cu deschiderea noului sediu al actualei Biblioteci Nationale (atunci: Biblioteca "N. Krupskaia"), mergeam sa citim acolo, participam la manifestarile culturale. Am aflat de la o bibliotecara ca veneau angajati ai Securitatii sa verifice cine si ce citeste. Poate ca era un gest de bravada, dar in fisa de inscriere la biblioteca, la rubrica nationalitatea, scriam ca sunt roman. Decanul Facultatii de Filologie, Ion Osadcenco, fiind patit, ne atragea atentia asupra unor lucruri.

In 1964, dupa detronarea lui Hrusciov, a urmat o perioada de deschidere. Unele lectii erau transformate in mitinguri. Prorectorul Ion Racul o facea pe liberalul. KGB–ul asta cauta. Noi le dadeam de lucru. Deschideau dosare tuturor participantilor la cenacluri, iar la Biblioteca Nationala exista cenaclul "Miorita", condus de Grigore Cincilei, viitorul director al Muzeului Literaturii, intemeiat in 1965. Uneori, la cursurile noastre veneau angajatii KGB–ului, ne tineau prelegeri de ideolgie.

In anul V de facultate, am participat la renumitul Congres al III–lea al Uniunii Scriitorilor (octombrie 1965), care a fost un fel de revolutie, consider eu. In holul Teatrului "Al. Puskin" (azi: Teatrul National "M. Eminescu"), Muzeul Literaturii a prezentat o expozitie. Printre exponate era si poezia manuscris "Legamant" a lui Grigore Vieru, scrisa in grafie latina. Dupa congres, ne–au vizitat securistii si ne–au intrebat de ce am batut din picioare cand vorbea Iuri Barjanschi.

Eu scriam inca din scoala in grafie latina. Nicolae Romanenco ne atragea atentia asupra faptului, spunandu–ne ca e sigur ca "in anul 2000 vom scrie toti in grafie latina".

Cand am vrut sa ma angajez la "Tinerimea Moldovei", redactorul–sef de atunci, Axentie Blanovschi, nu a vrut sa ma angajeze. M–am dus la "Moldova socialista". Am fost angajat in sectia "Propaganda si ateism" (un fel de pedeapsa pentru mine). Am rezistat doar un an de zile. Fiind prieten cu regretatul Vlad Chiriac, acesta m–a ajutat sa ma angajez la Televiziune, in redactia literar–dramatica. Timp de un an (cat am lucrat aici), m–am razbunat pentru ceea ce nu puteam face la "Moldova socialista".

In august 1968, cand armata sovietica au invadat Praga, eram la Televiziune. O colaboratoare de etnie rusa se bucura de invazie, iar noi i–am zis ca e ocupanta. S–a dus la conducerea Televiziunii si ne–a tradat.

Am sustinut examenele de admitere la doctorat la Institutul de limba si literatura al Academiei de Stiinte a Moldovei (ASM). Aici mi–am dat seama si mai mult ca sunt urmarit indeaproape de Securitate, iar neplaceri am avut tot de la "ai nostri". Am fost chemat de mai multe ori la interogatorii la Securitate.

In august 1969, in ziua mortii lui A. Mateevici, m–am intalnit cu mai multi colegi de facultate, Vasile Neagu si Valeriu Nazar, si am mers sa depunem flori pe Aleea Clasicilor, desi, atunci, pe Alee inca nu era instalat bustul poetului, precum si la monumentul lui Stefan cel Mare. Peste vreo trei zile, vin la serviciu la ASM. Conducerea institutului stia in detalii despre depunerea de flori. Am fost admonestat, mi s–a spus ca ar trebui sa fiu mai atent etc. A trebuit sa ma cumintesc, sa ma scufund in literatura veche, un fel de calugarie pentru mine.

Intr–o zi am facut comanda de o carte romaneasca la biblioteca ASM. Am scris autorul si titlul cartii, normal, in grafie latina, iar apoi am semnat, automat, fisa, tot cu grafie latina. Bibliotecara a dus acea fisa academicianului Iosif Varticean, care m–a chemat la el.

La inceputul anului 1971, eram in al treilea an de doctorat, planul tezei mele a fost nimicit de catre conducatorul meu stiintific. In teza, citam din istoriografia romaneasca. Mi s–a spus ca trebuie sa plec de la Institut (se adunasera prea multe). Mi s–a scris in acte ca "am absolvit aspirantura inainte de termen".

M–am angajat ca sef al fondurilor Muzeului Literaturii. In 1973, la initiativa lui Vasile Stati (secretar al sectiei ideologice a comitetului central al PC al RSSM), la muzeu s–a organizat o revizuire a fondurilor. Peste 5.000 de volume de carte romaneasca au fost duse la Biblioteca Nationala. Mai tarziu am aflat ca o buna parte a cartilor a fost arsa. Valeriu Nazar mi–a reprosat nu demult ca m–am conformat indicatiilor lui Stati. Dar noi am salvat atat, cat am putut…

Consemnare: Maria PRAPORSCIC