"Linistea intepatoare ma pironi locului.
La usa din fata se deschide o ferestruica
in care se arata fata unei femei:
"Cito vam ugodno, molodoi celovec?"
(Ce doriti, tinere?)"

La recreatie coridoarele Universitatii de Stat din Chisinau erau pline de fum. Ne adunam de obicei "la o tigara" la etajul doi, pe palier, unde intre studentii de la filologie se incingeau discutii "savante" despre toate cate se intamplau la facultate, acasa, in strada si, desigur, pe la caminele studentesti. Acele discutii se dizolvau in rotocoale lenese de fum pana la sfarsitul recreatiei, dupa care majoritatea fumatorilor intarziam la cursuri. Pentru unii dintre noi aceste intarzieri devenisera traditionale...

"Dezbaterile" banale si interminabile, continuau in soapta si in sala de curs, incat unii profesori mai vigilenti erau nevoiti sa–si intrerupa prelegerile pentru a–l scoate pe vreun student "afara" si sa puna astfel capat curiozitatilor noastre susotite.

***

Atunci, la primii nostri pasi prin aulele universitare, nu banuiam ca facultatea va fi pentru noi si un laborator de inoculare a fricii. Frica de a spune ceva "ce nu trebuie", frica de a critica pe vreun profesor, lider comsomolist, pe vreun scriitor al puterii etc. Nimeni niciodata nu ne vorbise despre frica de a vorbi. Puterea nu avea nevoie de noi si noi nu stiam a ne teme atunci de putere. Fiind studenti in anul I, veniti in majoritate din scolile satesti, eram inca liberi, naivi si plini de visele romantice ale tineretei. Asa eram la inceput, boboci ai Facultatii de Litere, cu cate un caiet de poezie subsioara, setosi de lecturi si aventuri...

Auzisem desigur ca la Universitate exista o sectie speciala a KGB–ului, dar nu stiam unde se afla ea, cine sunt persoanele care activeaza in aceasta subdiviziune universitara si cu ce se ocupa ele. Foarte rar se facea vreo aluzie la misterioasa organizatie si nimeni nu manifesta o curiozitate deosebita pentru agentii nevazuti, arhisecreti care traiau printre noi. Iata de ce atunci, la inceput de studentie, nu puteam sesiza vreo legatura intre fumul discutiilor de la recreatii si securitatea tarii. Viata noastra decurgea intr–un mod pasnic, desi in ultimii ani reusiseram deja sa petrecem in lumea celor drepti doi conducatori de partid (adica de Stat). La conducerea Partidului Comunist al URSS veneau niste batrani ramoliti, lipsiti de personalitate, care abia de se mai tineau pe picioare. Pentru noi nu avea absolut nici o importanta cine era noul conducator al statului, al PCUS, atata doar ca trebuia sa le cunoastem pe de rost numele, biografia si titlurile (in eventualitatea daca vreun profesor te intreba aceste date la examen, pentru a–ti verifica "competenta politica").

Venise timpul sa ne luam ramas bun si de la al treilea conducator de Stat. Decesele lor ne provocau unul si acelasi necaz. Fiecare nou prim–secretar de Partid Comunist isi avea ciudateniile sale cu urmari directe asupra studentilor. Nu reusea bine noul prim–secretar de partid sa ia locul predecesorului, ca imediat se schimbau lozincile si tezele lipite pe toate gardurile sovietice, lozinci pe care le gaseam ulterior anexate la asa–zisele manuale de comunism stiintific si pe care trebuia sa le cunoastem "la examene".

Un profesor de estetica literara (devenit dupa "perestroica" lui Gorbaciov liderul celei mai reactionare miscari procomuniste si proruse din Moldova) insista sa invatam a citi documentele Partidului Comunist "cu creionul in mana", pentru a sesiza astfel "adevarata delectare estetica". Kremlinul ne adormea in fiecare seara, ani la rand cu cantece patriotice si ne trezea in fiecare dimineata cu noi "directive de dezvoltare", dar si cu bancuri proaspete despre Partidul Pensionarilor Comunisti, despre lingaii din comsomol si conducatorii acestuia. In cozile fara de sfarsit dupa incaltaminte si salam, ne amuzam cu tot felul de glume si bancuri politice.

Asa–zisa calire politico–ideologica se facea oriunde, de la mic la mare, incepand cu gradinita de copii, continuand cu careurile pionieresti, cotizatiile comsomoliste si terminand cu "unitatea de nezdruncinat" a celor din Partidul Comunist cu cei fara de nici un partid. De la nastere si pana la cele patru scanduri fiecare cetatean sovietic reusea sa memoreze fie vreo lozinca, fie vreun banc, ceea ce insemna ca nu a trait omul chiar degeaba pe lumea asta.

***

Dar sa revenim la culoarele Universitatii de Stat din Chisinau, caci practic de aici a si inceput intreaga noastra poveste. In acel an de cotitura si de dus rece (asa l–am numit noi mai tarziu), locuiam intr–o camera din caminul de pe strada Victoriei, impreuna cu alti trei colegi de grupa: Alic, Grigore si Tudor. Ne unea pe toti o frumoasa prietenie studenteasca si odaita stramta cu peretii imbibati de mirosul greu al cartofilor prajiti. Uneroi contemplam plictisiti sumbrul peisaj urban, nestirbit pana azi — o inchisoare, niste tancuri si tunuri rusesti parcate intr–un muzeu deschis, nu se stie de cine, chiar linga inchisoare si un cimitir. Discutam mai mult despre fete, despre secretele seducerii si doar uneori, dupa sarbatori, cand ne intorceam de la parinti, de la tara, ne adunam la un pahar de vorba mai "serioasa".

Acele vorbe de duh, adunate in jurul unui pahar de vin cu miros de "capsuna", adus la Chisinau de undeva din Codrii Strasenilor, acele discutii fine, pline de umor, cu rolul bine definit al fiecaruia, devenisera adevaratele noastre sarbatori, o a doua Alma Mater.

Polemicele pe orice tema se transformau treptat in adevarate lectii de improvizatii verbale, de cautari ale celor mai ingenioase glume. Ele devenira un cult, o forma alegorica de autoafirmare, o parte a vietii noastre, o permanenta necesitate ce ne absorbea totalmente. Intrebarile si raspunsurile, argumentele si contraargumentele se impleteau in dialoguri subtile, punandu–ne la incercare intuitia replicii si forta rationamentului. Nutream o simpatie ascunsa si o atractie deosebita, aparte, fata de oamenii care puteau sa discute si care acceptau provocarile imprevizibilului intr–o polemica echivoca. Nu stiu cum de incoltise in noi acel dor permanent, acea pretentiune de a ne intalni si a pune astfel tara la cale, de a folosi la maximum argumentele logice, bine formulate, de a fi corecti si a ne respecta. Zic nu stiu, fiindca majoritatea dascalilor nostri, nu ar fi putut in nici un caz sa ne fie model in aceasta privinta, exceptie facind profesorii de literatura universala si literatura pentru copii. Erau doi tineri intelectuali, care, cu riscul de a–si distruge cariera, nu scapau prilejul de a–l plasa in acelasi context pe Balzac, Dostoievski, Negruzzi, Alecsandri, Lenin si Brejnev, ridiculizand, intr–un mod foarte discret, pretentiunile filologice ale conducatorilor comunisti.

In rest, suportam atitudinea aroganta, deseori cinica, a cadrelor didactice sovietice, care se transforma intr–o adevarata tortura psihologica pentru noi. Mai ales in preajma examenelor. Rautatea, suspiciunea si aroganta cu care eram tratati de unii pretinsi dascali universitari ne plasau pe o permanenta pozitie de defensiva si ne intareau instinctul conservarii individuale si de grup. Ne aparam cum puteam de acele creaturi infatuate si deseori ne miram cum naiba de a ajuns el sa fie decan al facultatii ori sef de catedra, daca nu stie nimic altceva sa faca, decat sa ne vorbeasca in dodii si pe dibuite cate ceva despre asa–zisa literatura moldoveneasca in epoca socialismului dezvoltat. Un pretins critic literar, sef de catedra, un tip extrem de vigilent, dupa aparitia la Moscova a unui nou roman de Druta ori Aitmatov, incerca sa ne mai tina la Chisinau cu "Jeschili inci bizii" pe masa. Facultatea devenise de fapt un laborator antiromanesc de propaganda socialista si de spalare a creierilor. Despre ce stiinta putea fi vorba, daca la seminarul de gramatica profesorul dr. insista sa–i recitam pe de rost regulile de punctuatie conform propriului sau sistem: "Recita regula numarul o suta douazeci si patru..."

Cu cat insa "regulile" erau mai rigide, cu atat mai mult cautam sa le ocolim si acele cautari ne aduceau uneori la paradoxuri amuzante... Gaseam numaidecat prilejul si timpul sa ne mai "miram" (a cata oara!) de munca "titanica" ce a fost necesara la traducerea lui Sadoveanu din romana in... "moldoveneasca" (aveam un profesor care se lauda ca a contribuit la aceasta traducere si ca, daca n–ar fi fost el, Sadoveanu ar fi fost pentru totdeauna ocupat de romani). Apoi ne minunam cum de am ajuns in anul trei al Facultatii de litere, fara sa citim pana la sfarsit operele socialiste "de capatai" ale literaturii sovietice moldovenesti "Lumina" si "Sat uitat", obligatorii pentru toate examenele universitare, pentru toti abiturientii si absolventii...

Si astfel, de la un pahar de vorba la altul, camera din caminul studentesc se transforma in scena unor splendide improvizatii teatralizate. Fiecare il imita pe profesorul sau "iubit". Indeosebi de talentat in acest gen de arta s–a dovedit a fi Tudor. Cand venea vorba de profesorul de folclor, ii imita cu precizie nu doar gesturile, replicile si intonatia, ci reusea sa creeze tipul clasic al Profesorului Universitar din Moldavia Socialista, un chip epocal, care intruchipa nimicnicia pusa in capul mesei, capodopera de varf a unei epoci ideologice, in care principala preocupare a sistemului de educatie era anihilarea oricarei sclipiri de judecata individuala.

"Prezentarile" scenice ale colegului nostru aveau un farmec aparte... Ne asezam cu totii mai departe de masa, lasandu–l pirotind in palme (asa cum adormea batranul evreu chiar la inceput de curs). La un moment dat acesta tresarea, mijindu–si ochii peste lentilele ochelarilor. Ne privea un timp holbat intr–o tacere nauca, dorind parca sa se convinga ca nu viseaza. Baga apoi, fara nici o jena, degetul mic in ureche si, cu o miscare lenesa, scotea de acolo ce gasea. Studia atent produsul capatat in rezultatul acestui efort, dupa care rostea cu satisfactie, foarte lent, dus pe ganduri parca, sacramentala fraza: "si acum ...sa iasa la r–r–r–a–raspuns..." Aici "profesorul" neaparat facea o pauza, indreptandu–si smecher privirile de la deget la auditoriu... Apoi Tudor isi rostea numele si prenumele cu o precizie impecabila: "Tu–dor–r–r... Pota–r–r–rneanu!"

Radeam. Cum putea fi altfel daca chiar de la prima sesiune numerele de glorie ale circului universitar ni se deschideau in toata splendoarea lor. Unica intrebare, cu care se adresa tuturor studentilor un lector universitar la examene, viza mica sa brosurica, o compilatie ca multe altele din diferite surse romanesti.

— Ai vazut cartea mea? intreba lectorul asa, tam–nisam, privindu–si studentul in ochi, cautand parca sa inteleaga daca acesta va spune adevarul.

— Am vazut–o.

— Si ai tinut–o in maini?

— Da, am tinut–o.

— Si... zici ca te–ai uitat bine la ea?

— Da, bine, bine.

— Si daca zici ca te–ai uitat, spune ce culoare are?

— Albastra.

— Albastru–inchis sau deschis?

— Deschis.

— Nu–i adevarat, cartea mea e de culoare albastru–inchis.

Lectorul nu mai tinea seama ca brosurica o scrisese cu douazeci de ani in urma si culoarea de pe coperta se spalacise de scurgerea anilor.

Radeam si ne amuzam de prostia fara margini pe care omul este in stare sa o edifice in scurta sa viata. Cam acestea puteau fi "pacatele" noastre studentesti, pentru care nu puteam fi aspru pedepsiti. Nu aveam inca frica de a ne delecta si a ne distra cum consideram de cuviinta ca e mai bine.

Nu puteam banui ca suntem ascultati in permanenta, ca si mobilierul, si peretii erau puse atunci in slujba KGB–ului. Prin vizoare bine camuflate "spectacolele" noastre erau urmarite, analizate de partid, de comsomol, de securitate. Fiecare pas, fiecare miscare, fiecare sarut pe obrazul unei fete intr–un miez de noapte de vara, orice gand rostit si nerostit de un student de la filologie, toate erau trecute in catastihurile securitatii. Urechea invizibila a KGB–ului era omniprezenta in viata fiecaruia dintre noi. Prin indrazneala de a zeflemisi, de a ne simti liberi si incercarea de a cugeta, ne indepartam de canoanele educatiei socialiste. Noi trebuia sa fim reeducati. Daca nu de bunavoie — cu forta. In acest sens sistemul de securitate de atunci s–a dovedit a fi foarte si foarte inventiv.

***

Odata cu sosirea primaverii, deveneam cu totii mai "seriosi" si, uitand de piroteala profesorilor, ne retrageam prin salile de lectura. Care–si scria teza de curs, care se pregatea de examene, care chiar si in sala continua sa se minuneze de diversitatea modelelor noi de fuste, aparute pretutindeni ca floricelele de mai dupa o iarna cumplita.

In una din asemenea zile fermecatoare s–a apropiat de mine o colaboratoare a bibliotecii, pe care nu o vazusem pana atunci, si ma intreba, sfidandu–ma cu o privire iscoditoare drept in ochi:

— Dumneavoastra sunteti Teodorescu?

— Da, am raspuns surprins.

— Cartea pe care ati comandat–o, o puteti primi cu permisiunea speciala a sectiei numarul unu, a urmat informatia.

Si cum habar nu aveam ce inseamna "sectia numarul unu", opresc doamna, care reusise sa–mi intoarca spatele, si–i cer sa–mi dea explicatiile respective.

— Sectia numarul unu se afla in blocul numarul unu, vizavi de catedra de limba moldoveneasca, a urmat raspunsul sec, rapid, dupa care am simtit un nod amar in gat, asa cum simtim de obicei, cand pe neasteptate ni se intampla ceva neplacut.

M–a mirat nu atat raspunsul, cat faptul ca, desi trecusem de nenumarate ori pe la catedra de limba, nu tineam minte sa fi observat a fi vreo sectie pe acolo. O neliniste stranie puse stapanire pe mine. Mai mult din curiozitate m–am pomenit la locul indicat de colaboratoarea bibliotecii. Am descoperit intr–adevar o usa de fier, pe care nu o vazusem mai inainte, vreodata deschisa si dupa care acum domnea o liniste mormantala. Se afla intr–adevar vizavi de catedra de limba, dar nici o firma nu ma informa ca anume aici e "sectia" cu pricina. Bat usurel la usa si astept. Usa nu se deschide. Mai bat o data — acelasi raspuns. Privesc in linistea din jur... Totul devenise oarecum misterios: colaboratoarea, usa, catedra si pustiul coridoarelor.!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

"Linisteste–te, fii pe pace baiatule", ma consolam incercand sa–mi pastrez calmul.

"Iata tu si iata usa. Bate frumusel si intra..."

...Usa s–a deschis, spre surprinderea mea, cu usurinta, scotand un scartiit prelung. Am intrat intr–un mic antreu cu alte trei usi: una inainte, alta la dreapta si a treia — la stanga. Raman in asteptare intr–o situatie de dubiu, fara a sti ce sa fac mai departe. Cateva clipe nu se arata nimeni si de dupa usi nu razbatea nici un semn de viata. Linistea intepatoare ma pironi locului. De odata la usa din fata se deschide o ferestruica in care se arata fata unei femei:

— Cito vam ugodno, molodoi celovec? (Ce doriti, tinere?)

Fara a ezita incep a–i explica in limba rusa "ce" si "cum". Ea ma privea absenta (cel putin asa mi se paru in acel moment), ascultandu–mi parca pasul. In curand se deschise usa din dreapta si in prag aparu un om foarte gras, intr–o camasa alba cu manicile suflecate si cravata atarnata vulgar dupa gulerul descheiat. Rosu la fata, tipul parea sa se fi ridicat chiar acum de la o masa copioasa. Mi se paru atat de cunoscuta acea fata rosie, incat m–am linistit pe loc si am simtit dorinta de a ma adresa ca unui vechi cunoscut.

N–am reusit insa s–o fac, deoarece linistea fu tulburata de o voce puternica, ragusita si lenesa:

— Mashenika, cito on hocet?" (Masenika, ce doreste el?)

Doamna i–a raspuns ceva, dupa care necunoscutul — cunoscut ma masura oarecum mirat si ma intreba scurt:

— S kokogo fakulteta? (De la ce facultate esti?)

— S filologhiceskogo, raspund eu. (De la filologie)

— A nu–ka posmotrim cito za kniga tam u tebea. (Sa vedem ce ai acolo)

Ii intind fisa bibliografica, semnata romaneste (adica scrisa cu alfabet latin si nu rusesc). Urma o pauza apasatoare in care tipul cauta sa inteleaga, probabil, in ce limba e semnata comanda. Solicitam o carte editata in Romania, o lucrare stiintifica despre conceptiile estetice ale carturarului Nicolae Milescu — Spataru. In sfarsit, tipul mormai nemultumit:

— Tak eto je na ruminskom, cert vozmi! (Pai, e scris romaneste, mama dracului!)

Aceasta detunatura ma facu sa tresar.

— Da, zic eu, eto na ruminscom... Milescu Spafarii cotorii...

(Da, zic eu, e romaneste... Milescu — Spataru, care...)

Dar n–am reusit sa–mi termin vorba, ca vocea grea a tipului iarasi umplu spatiul:

— Vam cito, nasih knig ne hvataet, cito–li? Esli ne hvataet, ezjaete k certu v Rumaniu i ucitesi... Ti smotry! Nu kto tvoi rukovaditeli? On tebea poslal? (Cum adica, nu va sunt destule cartile noastre? Daca nu, carati–va la naiba in Romania si invatati... Ca sa vezi! Cine–i conducatorul tau stiintific? El te–a trimis?)

Nu puteam pricepe cu ce am gresit in fata grasanului, dar n–am reusit sa–i raspund nimic, caci el se adresa imediat doamnei:

— Masenika, obiasni emu cito i kak. (Mashenika, explica–i astuia ce trebuie sa faca...) dupa care disparu din nou dupa usa din dreapta, aruncandu–mi cu dispret si autoritar:

— Jdi v koridore. (Asteapta in coridor)

Cuvintele lui produsera efectul unei lovituri puternice asupra mea. Am ramas sa astept in coridor intr–o stare de soc. Ma simteam umilit. Nu stiu cat am asteptat mistuit de revolta. Cuvintele tipului imi rasunau sfidator in urechi si nu ma puteam debarasa de acea voce neobrazata.

In sfarsit usa se deschise si in prag aparu doamna cu o multime de formulare in maini. Era o femeie foarte slaba. Probabil era secretara sectiei. Avea o fata transparenta, ca de ceara, de parca ar fi fost crescuta in sera. Ea imi lamuri impasibila cum trebuie sa completez formularele. Mi se cereau fotografiile, datele biografice ale mele si ale rudelor apropiate. In total imi intinse vre–o zece formulare. Ma privi in ochi si ma intreba:

— Vi ponealy? (Ati inteles?)

— Da, konecino. (Da, desigur)

Am ramas cu hartiile in mana in fata doamnei, nestiind cum sa procedez mai departe. Femeia imi observa ezitarea si, inainte de a pleca, adauga cu aceeasi voce stinsa: – Postaraitesi prinesti vsio v sleduiuscii cetverg. No... ia vam ne sovetuiu. (Incercati sa le prezentati pana joia viitoare. Dar... nu v–as sfatui") si disparu dupa usa masiva de fier.

Ajuns in strada am aprins o tigara, am mai aruncat o privire asupra hartoagelor din mana si... am hotarat sa le rup. Gandurile ma obsedau intr–o dezordine de neinvins. Ca sa vezi, ca sa vezi cata conspiratie, cata umilinta pentru o carte, pentru o simpla si nevinovata carte romaneasca! O intreaga sectie pazeste cartile romanesti de ochii studentilor..! Am rupt toate formularele primite de la doamna si le–am aruncat in urna.

...In acea zi nu am revenit la sala de lectura. Am iesit in parcul de langa lacul comsomolist, unde pana seara tarziu am urmarit veveritele jucause ce sareau de pe o creanga pe alta. Iar noaptea l–am visat pe grasanul de la Sectia numarul unu. Se facea ca venise la camin. Avea o sticla de vodca in mana, din care tot sorbea, asteptandu–ma dupa usa. De undeva, de afara, razbatea pana la urechile mele melodia furtunoasa a celui mai popular cantec rusesc: Ka–a–a–a–lin–ka–ka–lin–ka–ka–lin...

Mult timp au ras dupa aceea baietii de mine. Ziceau ca am luptat toata noaptea cu un urs alb de care nu puteam scapa. Tudor ma zadara tot repetand ca inganam prin somn "Kalinka". (va urma)