Mos Ion Negara ne era o ruda indepartata, dar ne tineam «aproape» si, cand venea duminicile pe la noi, dupa Sfanta Liturghie, isi plangea necazurile batranetii, zicand: «Durerile de cap ma dau gata, nepoate!». Il intreb ce si cum, poate tensiunea arteriala il da de sminteala. Poate durerile celor zece ani de lagar (1945—1955) de la Solikamsk?

«N–am eu nicio tensiune. De la Orhei, cand eram la inchisoare, "la cercetari" se numea, de acolo mi se trage… Ma luau la intrebari la miezul noptii, ma puneau sa iscalesc cate–n luna si–n stele, chipurile facute de mine. Si eu, prostul de mine, ma impotriveam. Daca nu era drept, cum sa ma iscalesc? Si atunci incepea bataia. Cel mai des, ma izbeau cu capul de pereti pana–mi ieseau ochii… Ma lasau un pic si ma luau de la inceput. Pana la urma, am iscalit totul, cum le trebuia… Ce puteam sa fac? Tot un sfarsit era, dar cel putin dupa asta m–au lasat in pace.

Lui Dumitru Rogojina i s–a tras moartea de la "cercetari", l–au dus de la inchisoare drept la tintirim. La Orhei, acolo–i inmormantat. Eu, daca am avut zile, am scapat, cu 10 ani de lagar…»

Mos Damaschin Cojocaru, gospodar vrednic si om de omenie de la Tibirica, Calarasi, raposat in toamna anului 1992, imi povestea tot despre «cercetari»: «Cea mai diavoleasca cazna la inchisoarea din Orhei, unde am stat inchis in iarna lui 1945–46, era setea. Ne hraneau cu scrumbie sarata, iar apa ne dadeau o canuta pe sutca. Ce faceam? Ma vei crede oare? Beam urina pe care o adunam intr–o cutie de conserve. Cand in celula noastra l–au adus si pe preotul T., din Rezina, si a vazut ce facem, ne–a probozit ca e pacat in fata Domnului sa ne spurcam, dar peste doua zile pacatuia si preotul».

Am mai scris despre tragedia dascalului din Criuleni care, chemat «la cercetari» in septembrie 1949 de militia din Armizon, reg. Tiumen, trecand pe langa o fantana din curtea inchisorii, s–a aruncat cu capul in jos si astfel a terminat–o cu «cercetarile».

Ar putea fi aduse o sumedenie de alte fapte pentru a exemplifica ce insemnau in acea epoca «cercetarile». Cunoscut fie si din auzite, cuvantul «cercetari» avea pentru toti un subtext tenebros, infricosator, cumplit. NKVD–ul nu neglija, nici nu subestima valoarea «educativa» a acestui mijloc, dimpotriva.

Deja deportati, lipsiti de patrie, de casa–masa, la mii si mii de kilometri de locurile si oamenii dragi, se parea ca nu mai aveam de pierdut decat lanturie robiei. Enkavedistii, insa, ne aminteau prin «cercetari» ca lucrurile nu stau chiar asa, ca dupa «vai si amar/mai vine alt calvar». Asa se facea ca, din toamna anului 1949, se raspandea vestea in intreg «Voshod»–ul: «Cutare a fost chemat la Olhovka, la cercetari», apoi altul. Astfel se incarca atmosfera de continua infricosare fata de atotputernicia si samavolnicia enkavedistilor si kgb–istilor. Chemarile «la cercetari» erau legate, in primavara anului 1950, pe langa considerente «educative», si de momentul informarii fiecarei familii de deportati cu hotararea consiliului de ministri al urss, semnata de V. M. Molotov, si cu decizia OS (osoboie sovesceanie) privind pedeapsa aplicata. Era constituita «baza juridica» a deportarilor. Nu avea nicio importanta ca aceasta «baza» se constituia peste 5, 7, 10 luni de la aplicarea pedepsei. Continutul acestor «documente» era adus la cunostinta pe un ton martial, condamnabil. In scopul constientizarii gravitatii acuzatiilor, capul familiei semna ca a luat cunostinta de «verdict» si de aici incolo fa ce vrei, da–te cu capul de pereti, scrie plangeri macar si «atoatestiutorului si arhimilostivului» Stalin. Bietii oameni nu intarziau sa faca acest lucru. Pentru ca eram cei mai carturari din tot lotul de deportati, veneau la noi. Puteam oare sa le refuz rugamintea? Duminicile scriam plangeri kilometrice cu descrierea nevinovatiei acuzatilor, stiind dinainte zadarnicia lor. Din zecile de «jalbe», au luat foc vreo 3–4:  cea a lui mos Gusan de la Radeni, a lui Toader Cobzac si Grigore Rotaru din Cobalnea. Si acestea, doar dupa moartea tiranului. Peste vreo 3–4 luni, soseau raspunsurile tiparite dupa acelasi calapod: «V jalobe otkazat» ".

In primavara si vara anului 1950, asteptam si eu verdictul. Eram curios ce o fi nascocit. Chiabur? Comerciant? Condamnat pe motive politice? Prin iunie ne veni randul si aflaram ca eram nationalisti — si eu, si biata mama, si sotia, si copilul de doar 3 luni. Reproduc din procesul–verbal nr. 7 al consfatuirii speciale de pe langa ministerul securitatii de stat al urss din 22–02–1950:

«Am decis ca Bobeica Constantin, Bobeica Gradislava, Bobeica Eugenia se deporteaza ca familie de nationalisti in reg. Kurgan sub supravegherea organelor MVD–ului. Averea se confisca». S–a produs o «mica» discordanta: deportarea, confiscarea averii avusesera loc pe 6.07.1949, sentinta fiind pronuntata cu o «intarziere" de 8 luni! Mare enigma: de unde puteau sti ofiterii, soldatii, "activistii" ca peste 8 luni de zile OS–ul va adopta anume o asemenea decizie?!

Dar nici asta nu era totul: cel deportat trebuia infrant moral, convins ca toate invinuirile fixate in scriptele calailor sunt adevarate. Iata–ma chemat «la cercetari». De asta data de chiar seful MVD–ului din Olhovka, capitanul Demidas. Pacat ca isi murdarea acest frumos nume care iti purta gandul la Elada…

Imi exprim nedumerirea: «Daca m–am facut vinovat, pedepsiti–ma! Aveti legi, procurori, judecatori. Dar de ce indura pedepse mama, sotia mea, copilul?» Cauta indelung prin sertare, apoi arunca «cozul» pe masa — niste foi cu invinuiri concrete. Declaratia lui L.I.: «A tinut cuvantari in anii razboiului in fata satenilor, exprimandu–si ura fata de sovietici, chemandu–i la lupta impotriva bolsevicilor». E.U.  declara ca eu, fiind in organizatia fascista "Extrascolarul", faceam agitatie antisovietica. Ii explic ca nu puteam apartine acestei organizatii, deoarece in acea perioada, 1941–44, imi continuam studiile la Liceul «B.P.Hasdeu» din Chisinau si nu aveam cum sa fiu extrascolar. Toate–s in van, Demetres termina pe un ton amenintator: «Pot sa–ti citesc zeci de declaratii de acest fel, dar e clar si asa».

Incheind «audienta», nu ma arat descumpanit, cum ar fi dorit–o Demetres. Imi zic doar ca, unde ca unde, dar in Basarabia MGB–istii pot stoarce din oameni tot ce le doreste inima, mai cu seama acum, dupa valul de deportari masive. Cine stie cum i–or fi strans cu usa pe turnatorii de ocazie, ca sa semneze declaratiile trebuincioase «organelor»?

Constantin BOBEICA, deportat politic