Inceputul lunii iulie 1949 a insemnat sfarsitul numeroasei noastre familii si nu numai al ei, ci si al miilor de «dusmani ai poporului», jertfe ale ghilotinei staliniste. Ajuns astazi la 78 de ani, de unul singur, am ramas sa adulmec farmecul naturii bastinei stramosesti, sa simt caldura parintilor, a buneilor, a fratilor si surorilor, multi pierduti in abis sau risipiti involuntar pe intinsul pamant sovietic de pana mai ieri.

Familia disparuta in abisul genocidului stalinist. In centru: bunicii in mijlocul familiei. In stanga batranilor — parintii mei, in dreapta lor — Anton Razesu, nepotul lor (cu buchetul), si fratele bunicului, Costica Negru; intre ei — piciul Costica, subsemnatul, finul primului Costica; jos — Chit verisoara mea si sora Maria. Astazi in viata e doar «piciul». Atat am mostenit din averea parintilor–"culaci«, plus promisiunile de despagubire pentru cele pierdute si irosite aiurea, promisiuni propagate cu mult elan de la 1992 incoace, aidoma balonaselor de sapun ce se sparg. Jos: bunicii in anii socialismului aproape dezvoltat, cu fiul Andrei si copiii acestuia. Altai, 1959

Primul «spargator» al armoniei familiale a fost tata. In noaptea de 6 spre 7 noiembrie 1940, in stil revolutionar–bolsevic, au fost urcati intr–un «ciornii voron» (o duba) sase gospodari de 38–72 de ani, fiind zavorati in puscaria de la Cahul: Andrei Negru, tata, Costica Negru, fratele bunicului meu, Nicolae Negru, o ruda mai indepartata, batranul Ghita Lupu cu feciorul sau Spiridon, iar pana in iarna au fost incarcerati inca trei: Ionica Visinevschi cu feciorul sau Pavel, un licean angajat in sat in calitate de invatator, si Vasile Parjol, vecinul nostru. Condamnati la 14 ianuarie 1941 la ani grei de inchisoare, toti au fost trimisi in «pohod na Sibir», de nu a mai stiut nimeni nimic despre ei pana la incheierea celui de–al doilea razboi mondial.

Pe tata l–au salvat mainile sale de plugar priceput si tamplar dibaci. Unde punea el mana, vorba din popor, punea si Dumnezeu mila. Liber, acasa si–a ridicat singur casa, i–a talcuit o veranda cu ferestre frumos ornamentate de se mira lumea privind–o, cu mainile sale si–a mesterit mobila din casa; copil fiind, i–am ajutat la lustruirea cu serlac a acesteia; facea pietroaie si pentru harmanit din beton armat. A fost si un pescar bine vazut in sat. Impreuna cu alti consateni, a format o brigada de pescari, dispunand si de un nevod mare. Iarna era sezon de odihna si betii pentru chiulangii, care au turnat pe gat si pamantul primit de parintii lor in anii douazeci ai secolului trecut conform reformei agrare. Tata isi petrecea iarna in atelier, in balta la taiat stuf sau la pescuit tragand nevodul pe sub gheata, ca mai apoi, «eliberat» de sub «jugul cotropitorilor romani», sa fie etichetat cu «onorabila» porecla de culac, dusman al poporului!

In anul celei de a doua «eliberari», 1944, genocidul bolsevic a fost si mai salbatic. Victime au devenit oameni nevinovati, saraci lipiti pamantului, unii demobilizati din randurile armatei sovietice dupa potolirea focului celui de–al doilea razboi mondial, mame cu multi copii. Pentru un catun de aproximativ 120 de case jertfa a fost prea mare, namaivorbind de multimea disparuta in timpul foametei organizate, diverselor epidemii, de cei cazuti pe front sau evacuati grabit in dreapta Prutului. Absolut toti asa–numitii «tradatori ai patriei sovietice», ramasi la bastina, au fost condamnati la cate zece ani de detentie, incarcerati fiind in gulagurile semanate de la Ural pana la Magadan.

Trei mame, Vera Negru, mama mea, care a adus pe lume opt copii, printre care si doua fetite gemene, Ioana Negru, mama a zece copii, si Elena Negru, mama a doi copii, casatorita in sat, dar venita din judetul Vaslui si care nici nu apucase sa devina homo soveticus. Au ramas ai nimanui, in voia sortii, 18 copii.

Mie, in lipsa dubelor care carau grabit «dusmani ai poporului» din satele judetului, mi–a revenit sa le duc cu caruta noastra la puscaria din Cahul pe mamele indurerate si sa urmaresc cu ochii in lacrimi cum li se inchid in urma portile iadului, fara a mi se permite macar sa–mi iau ramas bun. Asta avu loc in ziua mea de nastere, cand implineam 16 ani. In loc sa ne adunam veseli in jurul mesei, asa saraca, cum era pe atunci, s–o privim pe buna noastra mama bucurosi ca–si vede feciorul flacauan, singurul ajutor in familia lipsita in mod salbatic de capul familiei, inchis in Gulagul din Omsk, am fost fortat s–o duc la puscarie, nepermitandu–mi–se cel putin sa–i sarut mama la tragica despartire.

Izolata intr–un Gulag din Volgograd cu denumirea enigmatica «Bezimeanii gorodok» (o denumire mincinoasa, probabil, ca sa nu fie gasit prea usor de cel care si–ar fi cautat rudele), la inceput de august 1950, am gasit–o intr–o imensa padure pe malul Volgai, intr–un lagar inconjurat cu doua randuri de gard din sarma ghimpata, strajuit de mai multe turnuri de paza in care erau cocotati gardieni cu arma pregatita pentru orice eventualitate. Escortata de un tanar paznic inarmat, intalnirea ne–a fost organizata in casuta de la poarta Gulagului, in prezenta osteanului care ne amintea mereu sa vorbim numai ruseste. E clar de ce!

Mama parea o umbra in bataia vantului, iar vocea–i stinsa venea cu greu din adancul unei prapastii. Nu mai avea putere cel putin sa ne boceasca, cum o facea cand a fost scoasa din casa in ziua mea de nastere. La despartire cazu in genunchi, isi facu cruce in cealalta parte a portii iadului, spunand ceva neinteles de nimeni… Exact peste un an, la 5 august 1951, se stinse din viata acolo, in Gulagul blestemat din imensa padure de pe malul Volgai.

Intr–un raspuns de la KGB, dupa 40 de ani de la decesul mamei mi s–a comunicat data decesului si ca «Locul precis al inmormantarii mamei dvs., cu parere de rau, nu ne este cunoscut. Unul din locurile inhumarii jertfelor e "Parcul Gagarin" din Kuibasev, unde a fost instalat un semn memorial».

Rusii s–au dovedit a fi mai indulgenti decat conducerea de la noi, unde, de ani de zile, oamenii se inchina pietroiului din fata garii, instalat acolo de raposatul Gheorghe Ghimpu. Administratia acestui stat se teme parca sa treaca prin vecinatate, iar ex–primarul general al capitalei, devenit ministru, a uitat cu desavarsire de promisiunea facuta acum doi ani, in ziua comemorarii victimelor holocaustului sovietic, cum ca, in fata garii, «peste un an va fi instalat un monument»!

Halal sentiment de nemaivazuta omenie!

In zorii indoliatei duminici de 6 iulie 1949, catunul din lunca fu zguduit de goana camioanelor insotite de soldati inarmati care–i transportau pe batrani si copii la gara Tabacu de langa Bolgrad, localitate, cica, ucraineana, la fel ca si astazi. Au fost izolati de razesii–fondatori ai satucului, Vasile, a.n.  1871, si Paraschiva Negru, a.n.  1874, buneii insotiti de opt nepoti, copiii celor doi feciori, Andrei si Toader. Mi s–a intamplat sa–i vad in camionul militar, s–o vad bocindu–ne pe toti pe bunica, rugandu–ma in lacrimi: «Lasa scoala ta (sustineam examene de stat la Scoala Pedagogica din Cahul) si du–te acasa, ca au ramas flamande pasarile celea si deschisa usa de la casa». Sarmana, nu se putea impaca cu gandul ca, deportata fiind, nu–si va mai vedea casa niciodata. Dusi au fost pentru totdeauna.

Peste trei ani, i–am gasit la poalele muntilor Altai, intr–un «castel» rusesc — zemleanka, unde innoptai si eu o bucata de vreme impreuna cu tanara mea sotie. Zemleanka ceea avea o singura ferestruica, mica de–o astupai cu palaria, si puteai intra in ea doar rupt in doua, atent fiind sa nu dai cu capul in stalpii ce sprijineau «acoperisul» crescut cu iarba si alte plante salbatice.

Iata unde fu izolat bunelul, candva ostas in armata tarului, care a aparat coroana bicefala in doua randuri: in 1904 — in razboiul cu Japonia, si in 1915—16, in Europa, in lupta contra armatelor Kaizerului, in regiunea or. Lutk. Ce pericol pentru statul sovietic «eliberator» prezenta bunelul, trecut de 70 de ani?

Constantin NEGRU,
Chisinau 2007, iulie.