In noaptea de 5 spre 6 iulie se implinesc 58 de ani de la operatia «Sud», in urma careia au fost deportati in Siberia circa 50 000 de basarabeni. Gospodariile lor au fost ocupate de «specialisti» veniti din diferite regiuni ale Rusiei pentru a–i «ajuta» pe bastinasi sa construiasca un trai nou.

Blagovescensk, 1956. Familia Rusnac: mama Valentina, tatal Semion, fiul mai mare Grigore si fiul mai mic Dorel.

Va propunem povestea unui Om a carui copilarie a ramas in indepartata Siberie, insa pe care viata nu l–a frant — Grigore Rusnac, nascut la 7 iunie 1940 la Trifanesti, raionul Floresti.

Era anul 1949. De abia ne reveneam dupa foametea din 1946–1947, din care prea putini au supravietuit. Incepusem sa uit gustul oualor de vrabie, pe care le gaseam in fantanile parasite impreuna cu prietenii mei de joaca. Anume acele oua de vrabie si «colaceii», dupa cum numeam noi o specie de planta, ne–a prelungit zilele, ne–a salvat de la moarte lenta. Dar, pornise colectivizarea, iar asa–zisa «postavka» era o noua povara asupra noastra.

In acea noapte, tatal meu era la pescuit. Eu si mama, insarcinata cu viitorul meu frate, nu banuiam nimic. La miez de noapte ne–au trezit niste lovituri violente in usa. Speriata, mama abia a reusit sa deschida usa, care nu mai rezista la lovituri. Am auzit ordinul unui soldat sovietic, din care am inteles ca suntem arestati.

Atunci, in multe familii din sat, bocetul de jale se ridica spre cer. Sora mamei mele, matusa Ira, era la trei zile dupa ce nascuse o fetita, pe Lenuta. Mai avea doi feciori, Mihaita de 4 ani si Dorel de 2 ani. Cu ei, soldatii au fost mai induratori. I–au permis sa ia ceva imbracaminte si chiar masina de cusut, de mare folos acolo, la capatul lumii. Mamei nu i–au dat voie sa ia nimic. A iesit intr–un capot, imbracat la repezeala, eu — in pantalonasi scurti de vara. Am fost urcati in camioane si dusi la gara, la Floresti. In urma noastra a venit o ruda, aducand cu ea un tol, un borcanas cu untura si doua lingurite. Tata a venit din urma si, fiindca nu a fost gasit in liste, dupa trei zile, a fost considerat «vol'no poselenetz».

Esalonul, supranumit «esalon smerti», a pornit spre necunoscut. Drumul a durat mai mult de o luna. Eram dusi in vagoane pentru vite, cu sarma ghimpoasa la ferestre, intr–o inghesuiala nemaipomenita. Aveam doar 9 ani. Atunci am avut ragaz sa–mi amintesc bastina care imi parea un taram din alta lume. In memorie imi staruia chipul bland al bunicutei Ioana, pe care o «botezasem», copil fiind, «Bebea». Mai tarziu toti nepotii o numeau «Bebea». O chemam asa cu dragoste, fiind foarte atasat de ea. Ma gandeam atunci ca, poate, sa fi dormit la dansa in acea noapte, nu «calatoream» acum spre iad. Rareori dormeam acasa. Eram mai mult la bunica. In drum, oamenii mureau ca mustele si erau aruncati din vagoane fara a fi inhumati crestineste.

Deseori ma intrebam: de ce au fost deportati atatia oameni? Cu ce a gresit o vaduva din satul nostru, care avea sapte copii si sot mort la razboi? Cu ce–a gresit invalidul Rasneac, fara un picior? Cu ce–a gresit familia Rotaru, Andrei si Ira, copiii lor, rudele noastre? Cu ce–au gresit parintii mei, pedagogi in sat?

Cand esalonul nostru a ajuns la Baikal, in vagoane s–a ridicat un vaiet inspaimantator. Cu totii credeam ca suntem dusi la moarte. Prima noastra destinatie a fost statia Bolsoi Never, de unde am fost transportati langa Irkutsk, intr–un lagar in care fusesera tinuti prizonierii de razboi japonezi. Eram paziti de santinele cu caini–lupi, iar in jurul lagarului erau trei randuri de sarma ghimpata. De trei ori pe zi eram aliniati, se facea apelul. Chiar si pentru sugari. Ne considerau detinuti politici. In acea perioada, de noi avea grija «Crucea rosie». Au fost adusi si din Ucraina de Vest deportati si am fost repartizati care la taiat padure, care la sapat canalizatie in pamantul vesnic inghetat, care la alte munci grele.

Familia noastra a fost trimisa la statia Muhinskaia, langa Tanda, raionul Simanovsk. Traiam intr–o baraca sapata in pamant, ale carei ferestre erau pe jumatate in sol. Fiecare familie avea cate o camaruta. Peretii, fiind din scanduri rare, erau lipiti cu ziare, ca sa nu se vada unii pe altii. In aceeasi camaruta cu familia noastra locuiau inca doua persoane. Acolo, in conditii infernale, mancati de plosnite pana la sange, s–a nascut fratele meu Dorel.

Cu noi erau si ucraineni. Acolo l–am cunoscut pe Nicolae Oleinic, azi presedinte al Societatii Ucrainenilor, deputat in Parlament. Nicolae ma apara de cei care ma bateau, caci cunostea limba rusa.

Cand s–a nascut fratele meu, in baraca s–au adunat cativa cunoscuti ai parintilor, au gasit de undeva putin rachiu si au inchinat in sanatatea fratelui meu. Atunci tatal meu ar fi zis: «Sa dea Dumnezeu sa fim repatriati. Si daca nu ne vor elibera rusii, poate macar americanii ne vor ajuta». Aceasta a fost de–ajuns ca sa fie denuntati unde trebuie si 12 persoane (zece barbati si doua femei), printre care si tatal meu, sa fie arestati si judecati. Ulterior, tata mi–a povestit cum erau torturati: batuti crunt, tinuti in gropi cu apa pana la gura, ca sa recunoasca si ceea ce nu a vorbit.

Tatal meu era la inchisoare. Prima data a fost condamnat la pedeapsa capitala — moarte, al doilea proces a hotarat sa le dea cate 25 de ani de inchisoare si zece ani de exil. Noi nu stiam nimic. Mai tarziu, dupa moartea lui Stalin, tata mi–a transmis in captuseala paslelor mele hotararea pentru toti detinutii pe o hartie de tigara.

Dupa arestul tatalui meu, toti deportatii au fost transportati in apropiere de Blagovescensk, unde efectuau lucrari de canalizare.

Putini copii faceau carte. Scoala era tocmai in Astrahanovska, la 8 km de noi. Doream foarte mult sa invat si faceam in fiecare zi, pe jos, un drum de 8 km pe jos (in total 16 km) pana la scoala. Dimineata, la 6.00,  beam un borcan de jumatate de litru de apa fiarta cu zahar si cu paine neagra si fugeam la scoala. Treceam pe langa cimitir si macelarie, unde, in permanenta, erau lupi, caci era mult sange. Lupii erau satui si nu ma atacau. Iarna tineam in maini o bucata de sticla, sa nu–mi inghete fata.

Cand ajungeam la scoala, ma intampina doar dereticatoarea, care facea focul in sobe. Reuseam pana la sunet sa–mi fac temele, caci acasa nu era chip: trebuia sa lucrez la fabrica de caramizi, pana la 2300. Munca istovitoare mi–a distrus din copilarie sanatatea.

Invatam foarte bine. Eram cel mai bun la matematica. Am fost premiat cu diplome si carti. Profesoara mea de matematica, Valentina Grigorevna, ma iubea mult si, deseori, imi incredinta clasa in lipsa ei. In clasa noastra invatau tineri de 17–18 ani. Asa era dupa razboi. Ma aparau, deoarece eram «colacul lor de salvare» — copiau de la mine toate variantele, pe care reuseam sa le rezolv foarte repede.

Vara caram apa cu caruta pentru locuitorii orasului, taiam crengi de brad, cu care captuseam drumurile mlastinoase, sa se poata deplasa transportul. Tantarii ospatau din belsug.

Odata am incercat sa fug in Moldova. Copil naiv, credeam ca daca voi urca in tren, voi putea ajunge acasa. Am fost gasit intr–o locomotiva aproape inghetat.

La doar 12 ani, am fost trimis in deplasare, cu un om batran, la 120 km, sa luam cai de tractiune. Din economiile mele, am cumparat un aparat de radio, pe care unchiul Andrei Rotaru l–a instalat in baraca. Puteam asculta noutatile…

A consemnat
Mariana TARANU, istoric