Desi, de la destramarea imperiului sovietic au trecut ani de zile, numeroase persoane mai sufera de pe urma tratamentelor inumane, prin care comunistii de atunci incercau sa lichideze oamenii "incomozi".

Unii au fost deportati, altii au indurat foamea si colectivizarea. Persoane perfect sanatoase au fost "tratate" in Spitalul Clinic de Psihiatrie Costiujeni, pentru ca psihiatria era arma pe care, de rand cu altele, regimul comunist o indreptase impotriva populatiei.

Alexei Masec a muncit in calitate de medic psihiatru timp de 35 de ani:

"Cunosc situatia de acolo pe dinafara si pe dinauntru. Folosind psihiatria in scopuri politice, regimul comunist rezolva dintr–o lovitura mai multe probleme. Pacientilor li se punea diagnosticul schizofrenie cu efecte moderate, boala nerecunoscuta la acel timp de nici o alta instanta psihiatrica din lume. Mai mult decat atat, medici chiar din URSS spuneau ca e gresit sa pui diagnosticul schizofreniei atunci cand nu se produce degradarea personalitatii umane. In realitate, persoana diagnosticata cu aceasta maladie pierdea toate drepturile la viata. Nu avea dreptul la propria opinie, fiind considerat bolnav mintal. Daca reusea sa–si gaseasca un post de munca, la cea mai mica greseala putea fi "luat" si dus la spitalul de psihiatrie, pe motiv ca i s–a agravat starea.

Persoanele carora, din motive politice, le–a fost schimbat statutul de om sanatos in cel de bolnav mintal, primeau acelasi tratament ca si ceilalti internati. "Pacientilor" li se administra un medicament numit sulfazina. Acesta se pregatea ex tempore la farmacie. Se incepea injectarea de la 1 cm cub — la 7 cm cubi. E un tratament barbar, criminal, injectarea fiind foarte dureroasa. La inceput oamenii se zbat in pat, dar mai tarziu, de la a treia sau a patra doza, ajung sa nu se mai poata misca. Imi amintesc un congres unde se povestea de un pacient tratat cu sulfazina. Daca, la inceput, pacientul sustinea ca rusii ne–au ocupat tara, ca ne–au facut rau, dupa tratament, aceeasi persoana deducea din intrebarile adresate de medic ce trebuie sa raspunda si spunea: "Nu este adevarat ce am spus, am gresit, URSS ne este prieten, rusii ne ajuta permanent." Se constata astfel ca, tratamentul era "de folos". O alta metoda era administrarea de hapoleridol — un medicament antihalucinogen foarte toxic care era utilizat intotdeauna cu corectori. In lipsa acestora, substanta produce complicatii organice grave ale sistemului nervos central. In urma intrebuintarii acestui preparat in doze maxime si fara corectori, "pacientii" tremura mai tare ca alcoolicii, li se stramba gura, le curge saliva."

Una dintre victime a fost si dl Vasile Munteanu. A terminat Institutul din Odesa si a lucrat la Chisinau in cadrul Institutului Politehnic, in calitate de conferentiar. Isi terminase teza de doctorat. Era primul pe lista celor care ar fi urmat sa primeasca apartamente de la stat. A fost chemat la organizatia de Partid, acolo i s–a propus sa devina turnator. A refuzat. A fost lasat sa lucreze. Insa din acel moment figura pe lista neagra a comunistilor. La una dintre sedintele de partid care se desfasurau in acea perioada, Vasile Munteanu a avut curajul sa afirme ca cei care au posturi importante ar trebui testati inainte sa fie numiti in functie.

Putin timp dupa aceasta adunare, Vasile Munteanu a fost "vizitat" acasa de o echipa de medici de la Spitalul Costiujeni si de trei kgb–isti. Fara multe discutii, omul a fost aruncat dupa gratiile institutiei. De fiecare data cand cerea sa fie externat, medicul care "il ingrijea" ii spunea: "ß áóäó òåáÿ ëå÷èòü îò òîãî ÷òî òû íå ëþáèøü Ñîâåòñêóþ âëàñòü. ß òåáÿ íàó÷þ êàê åå ëþáèòü" (te voi trata aici, pentru ca tu nu iubesti puterea sovietica. Am sa te invat cum s–o iubesti, trad. autorului).

Vasile Munteanu: "Am fost un om "incomod" pentru puterea comunista, deoarece am fost principial. Actualmente am dat in judecata Guvernul R. Moldova. De fapt, prima instanta mi–a dat castig de cauza si urma sa primesc din partea Guvernului o compensatie in suma de 50 mii de lei. Curtea de Apel, insa, a anulat aceasta hotarare, considerand ca vinovata de situatie este primaria si nu Guvernul... Desi a aparut sansa de a ne adresa la CEDO, niciodata, in cele 25 de dosare de judecata pe care le–am avut, judecatorii nu consultau legislatia internationala. Daca as primi un raspuns clar, as putea trimite dosarul la CEDO, insa judecatorii taraganeaza pronuntarea sentintei. Nici pana in prezent nu am vreun raspuns clar si argumentat. Din pacate, la noi domina Legea Junglei. Am trimis in nenumarate randuri scrisori in Parlament, insa niciodata problema nu a fost luata in seama. La Costiujeni am fost tratat inuman. Imi amintesc cum mi se administrau doze maxime de medicamente. Eram fortat sa consum de 10 ori mai multe pastile decat era indicat unor pacienti obisnuiti. Am fost diagnosticat cu schizofrenie. Pana acum nu mi s–a anulat acest diagnostic. Datorita eforturilor doctorului Masec am fost reabilitat, insa hotararile luate in privinta mea nu au fost abrogate. Cu o astfel de diagnoza oamenii nu sunt primiti la munca. Pe timpul URSS nu aveam dreptul nici sa ma adresez in instante, pentru a–mi solutiona problemele, deoarece eram considerat bolnav mintal. Am incercat sa–mi ridic dosarele din SP Costiujeni, insa mi s–a spus ca in urma unei inundatii s–au pierdut mai mult de jumatate din actele ce datau pana in anul 1988. Inceputul tuturor necazurilor mele este din 1971, prin urmare s–au pierdut si documentele mele."

"Am devenit "incomod", deoarece incercam sa creez un partid de opozitie partidului comunist"

Un alt "pacient", dl Mihai Andronic, inginer de profesie:

"Intr–o zi au venit cu Salvarea. Fara nici o explicatie. M–au dus la Costiujeni si m–au inchis acolo pentru patru luni de zile. Am ajuns la psihiatrie din cauza unui nemernic care a semnat un document fals. Mai tarziu am aflat ca dupa aceea el a fost avansat in functie. Devenisem "incomod", deoarece incercam sa creez un partid de opozitie partidului comunist. Am trimis o cerere prin care solicitam sa mi se permita sa infiintez un astfel de partid. In loc de raspuns, am fost inchis la Costiujeni. Oficial, insa, nu mi s–a declarat nici un motiv. Am fost chemat la mai multe comisii. Imi dadeam seama ca situatia este foarte complicata, insa nu aveam ce face. Unde m–as fi putut ascunde in URSS? Toata lumea ma acuza ca as fi comis o fapta grava, insa nimeni nu imi spunea clar ce am facut. Unul, de la KGB, mi–a spus ca daca luam un ciomag si loveam pe fiecare pe care il intalneam in cale, dintr–un capat al orasului in altul, tot le era mai usor sa ma indreptateasca decat in "cazul" meu. Din anii studentiei am fost luat la ochi, pentru ca eram activist. Aveam mai multe intrebari, simteam mereu o lipsa de informatii, insa nu intelegeam de ce nu pot afla ceea ce ma intereseaza. Imi amintesc ca vroiam sa plec peste hotare. Nu mi s–a permis. Imi doream sa vad cat de bolnav si stricat este capitalismul, atat de vehement criticat de comunisti. Cand am incercat sa–mi ridic actele de la Spitalul Costiujeni, mi s–a spus ca in urma unei inundatii s–au pierdut toate dosarele. A trebuit sa demonstrez prin instanta de judecata faptul ca intr–adevar am fost inchis in acel spital. Am avut norocul ca una dintre surorile medicale, care imi administra pastile, a fost de acord sa depuna marturie in instanta. In caz contrar, nici pana azi nu aveam cum sa demonstrez ca intr–adevar am fost tratat inuman."

In repetate randuri, atat Vasile Munteanu, cat si Mihai Andronic, alaturi de alte persoane cu aceleasi destine, au incercat sa se adreseze in Parlamentul R. Moldova. Nu au primit, insa, nici un raspuns. Tot ce–si doresc ei astazi e sa le fie anulat diagnosticul, "schizofrenie in forma paranoida, comportament antisocial cu desfasurare lenta". Sa li se ofere o recompensa pentru daunele morale, pe care

le–au suportat pe parcursul celor mai frumosi ani ai vietii. Ei spun ca ar fi de acord chiar sa se prezinte in fata unei comisii medicale independente, la un examen clinic. Singura conditie ar fi ca aceasta comisie sa nu functioneze la SCP Costiujeni, deoarece, dupa cum sustin ei, unele persoane care i–au torturat pe timpuri, se mai afla in functii.

Mircea Cucu, sef adjunct al Spitalului de Psihiatrie Costiujeni:
"Intr–adevar, au avut loc incendii si inundatii in urma carora au pierit mai multe dosare din psihiatrie. Daca va referiti la persoane care sustin ca pe timpul URSS au fost inchise aici contra vointei lor, afirm un singur lucru: aici a fost spital de psihiatrie in care au fost tratati bolnavii mintal si nu inchisoare politica. Nu este exclus faptul ca pacientii de atunci cer acum reabilitare."

Pe marginea acestui subiect, Ziarul de Garda a solicitat opinia deputatilor din cadrul Comisiei Parlamentare pentru Drepturile Omului.

Lidia Gutu:
"Persoanele sau rudele acestora trebuie sa se adreseze unei Comisii de verificare. Poate fi usor demonstrat faptul ca oamenii nu sunt bolnavi mintal. In cazul in care au fost pierdute toate actele din Spitalul de Psihiatrie, situatia este mai complicata. Problema este una dificila. Dar daca acestor persoane intr–adevar le–au fost incalcate drepturile, ele trebuie sa fie reabilitate. Psihiatria este un subiect foarte complicat. Cazurile sunt diferite, de aceea fiecare trebuie cercetat in parte."

Iosif Chetraru: "Nu cunosc astfel de cazuri. Nici o persoana nu s–a adresat la Comisie cu o astfel de plangere. Nu stiu ce sa raspund. Nu ma pot pronunta asupra unei probleme pe care nu o cunosc."

Nicolae Oleinic: "Comisia nu se poate pronunta asupra faptului daca sunt sau nu bolnave astfel de persoane sau cum poate fi solutionata problema lor. Trebuie sa se adreseze unei comisii speciale din cadrul Spitalului Costiujeni. Medicii sunt unicii care se pot pronunta vizavi de astfel de probleme."

Diana Raileanu