74 de combatanti s–au stins pe timp de paceOficialii de la Chisinau afirma ca au fost majorate salariile si ca am trai mai bine. Tot ei ne asigura ca am pornit spre UE. Altii demonstreaza ca ne aflam intr–o grava deruta, pe cand, se pare, disperarea e starea ce cuprinde tot mai multi cetateni. In special pe cei din zonele de razboi.
Oameni deznadajduiti, plini de o panica ce le completeaza saracia, aveam sa intalnesc la Cocieri, localitate din stanga Nistrului, aflata sub jurisdictia Chisinaului. In sat descoperi un indicator pe care e scris "Corjova". La doar cativa pasi — altul, avand inscriptia "Dubasari". Apropo, de aici pana la Dubasari sunt doar cateva randuri de case. Oamenii isi spun ca se gasesc ca pe o insula. La intrarea in sat — un pretins post de graniceri, subordonat Tiraspolului, la cativa metri — alt post, constituit din cei ai Federatiei Ruse. La alti cativa metri — politia R. Moldova. Daca vrei cumva sa ajungi pe celalalt mal al Nistrului, ai la dispozitie bacul de la Malovata–Noua. In intentia lor de a macina doi–trei saci de faina la moara de la Malovata, taranii de la Cocieri ori cei de la Malovata–Noua, chiar daca au titlul de proprietar de teren, ori contract de arenda, trebuie sa prezinte reprezentantilor postului vamal al R. Moldova un certificat de la primarie precum ca acesti cativa saci de grau le apartin pe buna dreptate, in caz contrar, sunt suspectati de implicare in contrabanda.
"Pentru ca suntem inconjurati de militari, militie, politie, vamesi, nimeni nu doreste sa investeasca bani, sa porneasca o afacere in aceste localitati", ne informeaza Ion Mitcul, secretar la primaria Cocieri.
"Iti vine sa nu te mai scoli dimineata si nu e de mirare ca atatia baieti au luat darul betiei", ne spune combatantul Sergiu Nirca. "Ei se plimba prin sat, dupa care se intorc acasa, unde–i asteapta copiii. In cazul fratelui meu — trei copii. Daca nu avea ce sa le ofere, numai beat era fericit." Ion Nirca, fratele sau, alaturi de care a luptat in '92, din greseala, in locul unei sticle cu vin, a luat cateva inghitituri din alta sticla, in care era un lichid toxic, Bi–58. In mai putin de 24 ore a murit. Cei trei copii, Marina, Anisoara si Mihai, sunt astazi in grija rudelor, mama lor fiind plecata sa munceasca la Moscova.
La Cocieri, 74 de combatanti cu varsta cuprinsa intre 31 si 45 de ani formeaza sirul veteranilor conflictului din 1992, decedati pana la finele anului 2005. Majoritatea — suferinzi de alcoolism cronic, cancer sau depresii. Dintre acestia, 9 persoane au demonstrat ca moartea e o "afacere" strict personala, facand uz de streang sau alte solutii pentru a–si determina sfarsitul. Tamara Luchianov a lucrat bucatareasa pe tot parcursul conflictului. In timp ce majoritatea satenilor sai hotarasera sa se refugieze in dreapta Nistrului, ea facea naveta prin centrul satului spre unitatea militara, unde activau 10 femei in doua schimburi. De doua ori gloantele i–au trecut pe langa ureche. Azi, in calitate de combatant, beneficiaza de o indemnizatie de 15 lei — pentru consum de curent electric si de o compensatie anuala de circa 400 de lei — pentru consumul de gaze. Acum un an, si–a inmormantat sotul, si el combatant. "Dupa razboi, Petru nu a mai lucrat nicaieri, marturiseste ea, suferea de ciroza. Nu aveam nici bani pentru medicamente, nici locuri de munca. Impreuna cu cei doi feciori ai nostri am plecat la Moscova, dar, in ultima vreme, el era foarte posomorat. Aproape ca nu–l mai recunosteam. A refuzat sa mearga la spital. Tot afirma ca nu vrea sa ne fie o povara. La 18 ianuarie 2005, ne–a petrecut la tren. M–a rugat sa–i dau niste bani. Cred ca o fi avut datorii. Peste cateva zile, sora mea care ingrijea de el l–a gasit in sarai. Atarna in streang. Nu–mi pot veni in fire nici acum. Ii aud vocea. Cum altfel, daca 28 de ani am trait impreuna. In ultimul timp, ma tot intreba: ce folos din mine? Dupa conflict, era foarte stresat. Deseori i se nazarea ca–i urmarit. Noaptea sarea din pat, auzind bubuituri. I–am iertat decizia, caci am crescut impreuna doi copii. Blestemat fie conflictul acela, cineva poate o fi avut folos din el, noi, insa, parca am fi o povara aici. Intr–o parte — soldati, in alta parte — soldati. Inconjurati, suntem inchisi aici."
Natalia Grecu are 74 ani. Fiul ei, combatantul Anatol Grecu, si–a luat ramas bun de la viata la varsta de 49 ani. Dupa razboi, nu s–a mai putut aranja la lucru. Or, cei din Cocieri care, pana in 1992, munceau la Dubasari, nu mai aveau dreptul sa calce pe acolo. "In prag de toamna ne–a zis: strangeti roada de pe deal, ca mie nu–mi trebuie. Daca nu o luati, va ramane acolo, sa o ia altii. Cand se intalnea cu fratii sai, se tot plangea: cui trebuiesc eu? Tot el raspundea: Nimanui.
Acestia alergau la mine si–mi ziceau: du–te mama ca lui Anatol ii e rau... In acea zi, insa, a fost neobisnuit de vesel baiatul meu. Foarte bine dispus. Mi–a cerut sa–i fac oleaca de bors, am stat la masa. Abia mai tarziu mi–am dat seama de ce era atat de impacat cu sine. Spre seara, am simtit o neliniste in suflet. Am fugit la el. Usa era incuiata. Am strigat, am batut la geam, dar nimeni nu mi–a deschis. Am strigat la vecini, dar nimeni nu–l vazusera. Aveam presimtiri grele. L–am rugat pe un vecin sa fortam usa si sa intram. Acesta m–a intrebat: dar daca se intoarce Anatol, iar noi i–am rupt usa, ce zice? Cand am deschis usa, atarna chiar acolo, in spatele usii, cu funia in jurul gatului. Alaturi era o scara. Daca ar fi intins mana, doar sa fi vrut, se agata de ea si scapa cu zile. Nu a vrut sa se salveze. Cand m–a vazut plangand, fratele lui, Andrei, m–a intrebat daca s–a sfarsit. El stia, pentru ca Anatol isi luase ramas bun de la frati."
Printre inlesnirile oferite azi combatantilor se numara si cea de reabilitare a sanatatii. In acest sens, statul le ofera posibilitatea sa plece la sanatoriu o data in trei ani, la spitalul "Constructorul" din Chisinau ori la spitalul "Ortoped". Alte inlesniri le constituie suma de 15– 20 de lei, compensatie pentru consumul de curent electric si de gaze, precum si o indemnizatie anuala de circa 400 de lei pentru combustibil. Mamele si vaduvele celor cazuti in '92 nu primesc nimic, problemele lor fiind readuse in atentia publica doar la 2 martie, pe la mitinguri, cand cineva din randul autoritatilor locale isi aminteste de ele.130 de combatanti nu pot beneficia de legitimatii nici chiar dupa 14 ani de la conflict. Cauzele, potrivit informatiilor oferite de Andrei Agatiev, presedintele Asociatiei Combatantilor din Dubasari, sunt banale, tinand de domeniul birocratiei. Comisia republicana de verificare a legitimatiilor restituie dosarele dupa ce le verifica si constata ca numele voluntarilor nu figureaza prin arhivele oficiale. In primele saptamani de dupa conflict, cei de prin satele de aici nu au asteptat vreun ordin de la autoritati, incadrandu–se voluntari in razboi, fara a mai verifica daca numele lor figureaza prin arhive. La completarea anchetelor, insa, isi pun semnaturi de confirmare 4 combatanti, martori vii ca respectivul voluntar a fost alaturi de ei. De ce atata neincredere in decizia Consiliului combatantilor si cat timp oamenii vor mai trebui sa astepte? In 1993–94, unii au participat la deminare, pentru ca nu exista tehnica speciala. Cu tractoare blindate, au fost deminate circa 120 ha de terenuri. In urma acestei operatiuni, o persoana a fost ranita, altele doua suportand contuzii. Si dosarele acestor persoane au fost returnate.
La intrarea in Unitatea administrativ–militara din Cocieri, pe o placa comemorativa citim: "Aici va fi inaugurat monumentul eroilor cazuti pentru integritatea R. Moldova". Dupa 14 ani de la conflictul militar, monumentul ramane doar in schite, asa cum, pentru mai mult, statul nu are bani. In dreapta — cimitirul cu zeci de morminte ale tinerilor cazuti in '92, si dupa razboi, in anii de la urma, cand, se pare, cei morti tot mai nerabdatori si insistenti ii cheama la ei, pe cei vii.
La 11 februarie, in ziua cand eram la Cocieri, oamenii isi luau ramas bun de la inca un combatant. Grigore Barcari a suportat opt interventii chirurgicale la piciorul ranit in acel conflict armat. Suferinta l–a imbatranit inainte de vreme, astfel incat nimeni nu–i putea da doar 49 de ani. Aici, la 32 de ani, tinerii arata ca niste batrani. "Daca ar fi ramas sanatos dupa razboi, si–ar fi rezolvat problemele sale si ale familiei. Acum ele s–au mantuit", spune Ion Mitcul, amintind despre chinurile care l–au facut pe Grigore Barcari sa cedeze.
Dupa ce cortegiul se indeparteaza, pe strada centrala apare un altul, de aceasta data mai mic. Sicriul e a unui batran care s–a sinucis, inspaimantat de statul si de timpul in care i–a fost dat sa imbatraneasca.
"De doi ani sunt la Cocieri. Initial avusem sansa sa aleg intre o localitate din dreapta Nistrului, unde exista deja o biserica in sat, si Cocieri, unde biserica abia se construieste, ne spune parintele
Iulian Pinteac. Ma gandeam sa aleg cealalta localitate, dar ca slujitor al Domnului, stiind ca aici a fost un conflict militar, mi–am zis ca razboiul si suferinta ii uneste pe oameni, iar cu oameni uniti se lucreaza mai usor. Stefan cel Mare e un model in acest sens, intre razboaie reusind sa inalte mai multe biserici. Locuitorii de aici sunt oameni blanzi, chiar daca pe alocuri
irascibili. In satele in care nu au fost inchise bisericile, exista o cultura religioasa, pe cand acolo unde peste 50 de ani, acestea au fost lipsa, e mai greu sa revii la credinta. Cea mai dificila problema e ca oamenii nu au ocupatii, iar omul daca e liber, diavolul lucreaza mai bine prin el. De aici, in inimi, deznadejdea tine locul bisericii."
Svetlana COROBCEANU,
pentru Ziarul de Garda