(Urmare din nr. 43-48)

— Vezi, tovarase Teodorescu, nu stii ce se face chiar sub nasul dumitale, pe cand noi stim, stim totul despre voi... Stim, de exemplu, ca autorul acestei lozinci este chiar cineva dintre prietenii dumitale, coleg de lucru si de camera.

Priveam mirat la securist, care imi vorbea toate acestea parca in bataie de joc.

— Ce, nu crezi? Noi iata avem si marturiile colegilor de la alte facultati. Iar acum vrem sa ascultam marturiile si atitudinea dumitale despre acest fenomen.

— Iata pentru ce am fost deci chemat! Pentru marturii si atitudini! Lozinca anticomunista, demonstratie si atitudinea mea. Bu–u–u–n. Cum sa nu razi de o asemenea scena?

— Nu prea inteleg despre ce sunt intrebat: sa–mi expun atitudinea fata de coleg ori fata de lozinca? Eu personal nici nu stiu cum ar arata o lozinca antisovietica. Cine ar fi nebunul cela, care sa iasa in strada cu "Jos PCUS!" ori "Jos birocratia!

Aici intra in discutie stupefiat de raspuns Secretarul Organizatiei de Partid de la Facultate — un om incult, cu priviri iscoditoare si foarte brutal:

— Ba, tu, ba! Tu nu te juca cu focul si nu te face mort in popusoi! Stii tu pre ghini dispri ci ti intrebam noi! Bai, tu lucrezi undeva? El lucreaza undeva, tovarase decan?

— Lucreaza paznic la o scoala. Raspunde, Teodorescule, daca esti intrebat mi se adresa decanul care ocupa locul de la masa din dreapta.

Intr–adevar, eram angajat ca paznic la o scoala profesionala–tehnica. Seara, dupa cursuri, mergeam la serviciu in schimb de noapte. Partenerul meu de lucru era colegul de camera, Grigore Barna.

— Da, raspund, muncesc in timpul liber la o scoala.

— Bai, tu esti prieten cu Barna, bai? Cu bogatasul cela? Cum adica, el lucreaza cu tine? El formal s–o "ustroit", bai, ca el ii invelit de bani. Nu vezi ce costume are, ce mape din piele de crocodil isi cumpara... Parintii tai lucreaza pentru o rubla, pe cand Barna...

— De unde are Barna bani?, fu intrerupt Partidul de catre Securist. Tu ai fost la dansul acasa sa vezi cum traieste? Dumneata stii ca impreuna cu fratele sau el are legaturi cu agenti straini? De unde au ei discuri si carti romanesti? Crezi ca noi nu stim ca voi ascultati Tudor Gheorghe si Adrian Paunescu...?

— Ti smotri! Ti smotri!, exclama Partidul, frecandu–si palmele si privindu–i cu o nedumerire falsa pe cei din jur.

— Teodorescule, iata ce: (vocea securistului deveni pe loc blajina si mieroasa) hai sa fim prieteni. Noi te stim de un baiat bun si avem incredere in marturiile dumitale. Ceea ce se cere acum de la tine este sa raspunzi la intrebarile noastre. Raspunde totul ce stii".

— Dar daca nu raspund? Daca, sa presupunem, refuz sa raspund?

— Atunci vom fi nevoiti sa te chemam in alta parte, unde vei raspunde numaidecat. Dar cred ca nu vom ajunge pana la asta.

In continuare Decanul parca luase apa in gura si doar Secretarul organizatiei de partid, intervenea uneori ca o fiara. Securistul intreba, iar eu raspundeam. Si inca un detaliu: Inainte de a incepe interogatoriul propriu–zis, fui indemnat sa semnez ca voi raspunde la intrebari fara a ascunde nimic, totul ce stiu.

— Asa dar, prima intrebare. Unde ai fost dumneata, pe data de 22 iunie vara trecuta?

— Nu stiu, nu–mi amintesc, am raspuns dupa o mica ezitare. A trecut mult timp de atunci

— Aminteste–ti. Ziua navalirii Germaniei fasciste si a Romaniei asupra tarii noastre, Uniunii Sovietice. Dumneata ai fost prezent la onomastica lui Chicu, care traieste la acelasi etaj cu tine.

— Nu, n–am fost. Mi–amintesc ca citeam ceva. Nu aveam nici o pofta sa beau.

— Noi avem date ca ai fost prezent, chiar ai solicitat si ceva muzica.

Da, imi aminteam destul de bine acea zi, cind in camera vecina de la camin Chicu si–a sarbatorit zgomotos ziua de nastere. Intr–adevar am intrat cand oaspetii se retrageau de la masa. Am fost ademenit de un cantec popular romanesc, pe care l–am ascultat de mai multe ori.

— Da, zic, imi aduc aminte. Am intrat pe la sfarsit, cand lumea pleca si am ascultat un cantec, doua.

— Vezi ca–ti amintesti cate putin? Asta de acum e bine! Cine mai era in camera? Cui ii apartineau discurile si magnetofonul?

— Nu stiu si nici nu m–am interesat la o adica. Erau prezenti colegii lui Chicu si ai mei. Dumneavoastra cred ca stiti prea bine cine era acolo.

— Pai, uite ce, Teodorescule! In seara aceea in camin s–a cantat "Desteapta–te Romane" si "Hora Unirii". Avem date ca si dumneata ai participat...

— Nu stiu, nu–mi amintesc. A trecut aproape un an de atunci.

— Ti smotri! Ti smotri! Erati beti, sto–li?! Iaca cu ce se ocupa ei!, urla Partidul cu o grimasa de profunda indignare.

— Ei, dar daca nu–ti amintesti de "Hora Unirii", iata cateva date mai recente: Toamna trecuta ati lucrat intr–o gospodarie in raionul Vulcanesti, in detasamentul studentesc al facultatii. Stim ca ati lucrat bine si ca ati primit bine. Serile va mai adunati in una din casute si, dupa un pahar de vin va mai luati uneori la harta. Asa e?

— Da se mai intampla. N–as zice insa ca aceste fleacuri sunt atat de importante pentru Dumneavoastra.

Partidul ma intepa cu o privire fulgeratoare:

— Totul e important, Teodorescule! Pentru a intregi spectrul ideologic al dumitali!

— Avem date, continua Securistul, ca in una din aceste seri te–ai pronuntat impotriva scriitorilor–eroi Lupan si Bucov. Ce nu–ti place creatia lor?

— Ti smotri! Ce nu–ti place internationalismul, Teodorescule?! Ori poate ca scrii mai bine?

— Tovarasi, as vrea sa ma intelegeti corect. Nu e cazul, cred, sa faceti din mine acum, aici, un dusman al poporului. Nu am nimic, nici impotriva lui Lupan, nici a lui Bucov, desi..., cate ceva s–ar putea sa nu–mi placa. Ei doar nu sunt infailibili...

— Ti smotri na nego! Duneata vorghesti mai moldovinesti, si nu ne lua pi noi cu de–a estea, cu "faibil", "maibil"!", izbucni din nou Partidul.

— Pai lasa ca stim noi ce–ai spus exact. Iti amintesti de medicii detasamentului, niste baieti de la medicina? Ei erau colaboratorii nostri. Ei si ne–au informat despre comportamentul vostru.

Securistul scoase de undeva o foaie de pe care porni sa citeasca:

— Pe data de 14 octombrie, Teodorescu a afirmat intr–o discutie cu colegii sai ca Lupan si Bucov nu sunt exponentii poporului, ci exponentii ideologiei comuniste, iar multe lucrari de ale lor nu au nimic comun cu literatura veri... veri... ve–ri–ta–bi–la". Iata asa ai vorbit. Iti recunosti cuvintele?

Intr–adevar erau cuvintele mele. Parca ar fi fost inregistrate de pe banda de magnetofon.

— Sa nu crezi ca noi prindem muste. Doar te–am preintampinat. Raspunde totul ce stii, ca stim si noi ce stim. Iata, de–o vorba, noi avem date ca fratele lui Barna, Leon, trece mai in fiecare seara pe la camin si se opreste la voi. Numai n–o fa pe niznaiul si spune ce face el acolo, la voi. Noi mai stim ca el, impreuna cu alti colegi, te viziteaza noaptea la serviciu. El e un tip periculos si credem ca iti dai si tu bine seama de asta. El e bolnav de nationalism. Nu–ti pare ca–i suspect? In ce relatii sunteti?

Leon intr–adevar ne vizita. Venea la fratele sau. Deseori statea tacut la masa si savura un vin ales, pe care il aducea numaidecat cu sine atunci cand ne vizita. Era pasionat de literatura si istoria nationala. Fiind un simplu muncitor, dadea dovada de un gust rafinat, un rationament artistic deosebit si totdeauna original. Un singur neajuns i–l recunosteam cu totii, neluand in seama patima pentru vin: Leon, la varsta sa de peste treizeci de ani, nu era insurat...

Aurel Marinciuc, profesor universitar, fost decan al Facultatilor Mecanica (1965 — 1967) si Electrofizica (1967 — 1969) ale Universitatii Tehnice din Moldova:

Student fiind, imi era frica sa vorbesc cu cineva pe care nu–l cunosc. Din acest motiv, comunicam deschis doar cu vreo doi — trei colegi de facultate sau fosti colegi de liceu, pe care–i cunosteam de mai mult timp si stiam ca nu poate fi agent KGB. Pe ceilalti ii evitam. Dar pe agenti ii simteam. Acestia aveau un comportament mai special, le fugeau ochii in toate partile... Si totusi, nu–mi dadeam seama de amploarea fenomenului. Exista tendinta de a crea cate o structura KGB in fiecare grupa, la facultate, in fiecare curte din Chisinau etc. Se acumulau date haotice despre fiecare, despre orice actiune, date care mai tarziu erau sistematizate.

In 1962 trebuia sa plec in Africa, in calitate de profesor universitar. Atunci s–a apropiat de mine un tip. Acesta, dupa ce s–a prezentat, a inceput sa–mi faca un "instructaj general" despre importanta vizitei mele in Africa, despre comportamentul meu ulterior etc., nu inainte de a ma flata cu laude fel de fel (asta era tactica lor, de a lauda omul pe care vroiau sa–l recruteze). Deodata imi spune ca in timpul vizitei mele se va apropia cineva de mine si–mi va spune o parola. Atunci am inteles ca tipul vrea sa ma inroleze in structura pe care o reprezinta si ca aceasta e una din conditii, daca vreau sa ajung in Africa. Am refuzat sa plec in acea calatorie, desi toate actele erau pregatite deja... Cum sa–mi torn eu colegii? E o josnicie.

In 1977, un alt profesor al Politehnicii, prodecanul Ion M. Batca, trebuia sa plece si el in Africa. Era pregatit de plecare: facuse cursuri de limba franceza, avea toate actele pregatite, dar angajatii serviciului de securitate moldovenesc nu–i dadeau voie. Stiti care era cauza? Cu 15 ani in urma, cand acesta era student, a intrebat in timpul unui curs, de ce la Politehnica nu se preda in limba romana, ci in rusa. De mentionat ca la institut se preda exclusiv in limba rusa! Doar o scurta perioada, in anii '60, se predase in romana, dar in 1971 acest lucru a fost interzis.

La 14 ianuarie 1966, adica in ajunul sarbatoririi nasterii poetului Mihai Eminescu, vine in biroul meu (eram decan al Facultatii Mecanica a Institutului Politehnic din Chisinau) un baiat foarte simpatic (agent KGB). Vedeam ca ii este cam rusine sa inceapa discutia pentru care venise la mine... Pana la urma imi spune ca studentii Politehnicii n–ar trebui sa mearga a doua zi sa depuna flori la bustul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor si eu trebuie sa–i impiedic pe doritori sa faca acest lucru. Ca sa scap de el, ii spun ca studentii sunt in sesiune si nu le arde de nimic altceva in afara de examene si nu se vor duce sa depuna flori, iar daca eu le voi spune sa nu se duca, ei vor face exact invers — se vor duce toti.

La 12 octombrie 1964, in centrul Chisinaului se organizase o demonstratie cu ocazia aniversarii crearii Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenesti. Un grup de studenti, insa, au decis sa depuna, in aceeasi zi, flori la monumentul lui Stefan cel Mare. De mentionat ca monumentul voievodului era atunci intr–o stare jalnica, iar oficialii discutau chiar despre stramutarea lui undeva prin zona actualului sediu al Teatrului "Eugene Ionesco" (in sectorul Telecentru). Mihai Morosanu, care era student in anul III la Facultatea Constructii a Politehnicii, impreuna cu alti studenti, au intocmit o scrisoare de protest si au inceput sa stranga bani pentru ulterioarele lucrari de reparatie a monumentului. Au fost colectate cateva sute de semnaturi. Printre studentii care au depus flori la monumentul lui Stefan cel Mare, la 12 octombrie 1964, a fost si Mihai Morosanu. Acesta a fost exmatriculat de la Politehnica, fiind trimis intr–un colectiv muncitoresc, pentru "reeducare". A fost restabilit dupa un an. Dupa aceasta, insa, a mai fost invinuit de "huliganism" — intrase intr–un magazin din centrul Chisinaului si intrebase ceva in limba romana (vanzatoarea era vorbitoare de limba rusa). A fost demarat un proces contra lui Mihai Morosanu.

Intr–o zi, vine la mine acelasi agent KGB, care ma vizitase anterior (el era "curatorul" Politehnicii) si–mi cere sa–i arat registrul studentilor Institutului. A inceput sa ma intrebe cum invata cutare sau cutare student. Cand ajungem la studentul Efim Topor, se opreste si imi cere detalii despre acesta. Ii spun ca e un student foarte bun din anul II. Agentul KGB, insa, imi spune ca trebuie sa–l exmatriculez! Il intreb de ce? Mi se spune ca Efim Topor vine la toate sedintele de judecata din cadrul procesului "Mihai Morosau", impreuna cu alti studenti de la Filologie si Politehnica. Militia ii alunga, iar ei continua sa vina. Efim Topor chiar s–a luat la bataie cu un militian care–l forta sa intre in duba militiei. Pentru acest lucru, agentul KGB imi cerea sa–l exmatriculez pe Efim Topor. Atunci l–am intrebat pe agent: "Vreti un proces "Topor", dupa procesul "Morosanu"? Oare–i chiar atat de rau sa–ti sustii prietenul?". Dupa absolvirea facultatii, am vrut sa–l angajam pe Efim Topor ca lector, dar KGB–ul nu a acceptat.

In anii 1971 — 1973, mai multi profesori ai Institutului Politehnic, printre care si eu, au fost persecutati de catre angajatii KGB. Despre acest subiect va pot vorbi multe... E un subiect aparte... De fapt, rafuindu–se cu profesorii, agentii KGB doreau sa–l loveasca pe rectorul Sergiu Radautanu. Rafuiala cu profesorii universitari, care era considerata o "profilactica", incepuse in anii '60 mai intai la Institutul de Medicina, apoi se mutase la Universitatea de Stat, ca in 1971 sa ajunga si la Institutul Politehnic. Aceasta institutie de invatamant prezenta o situatie noua, necunoscuta pana atunci de KGB–isti. Marea majoritate a studentilor si profesorilor erau baieti din sate, vorbitori de limba romana, care nu prea cunosteau limba rusa. Toti prezentau un mare pericol pentru sistemul sovietic. Toti aveau aparate de radio portabile. Ascultau Radio Bucuresti etc. Se cautau diferite pretexte pentru a incepe reprimarea lor. Profesoara Ana Levinta, de exemplu, venea de la examene cu doua buchete de flori. Un buchet a decis sa–l depuna la monumentul lui Stefan cel Mare. Din pamant a iesit un agent KGB. Profesoara Ana Levinta a fost concediata.

In 1976 am fost numit redactor–sef al ziarului "Inginerul" al Institutului Politehnic. Era obligatorie sedinta, la care mi se spunea, in prezenta unui agent KGB, ca–mi este interzisa scrierea unor articole care s–ar referi la mai multe teme considerate secrete, printre care: fortele armate, inundatii, epidemii, falsificare de moneda, prostitutie etc.

Consemnare: Maria PRAPORSCIC