La 21 iulie se implinesc 13 ani de cand Boris Eltin si Mircea Snegur au semnat la Moscova Acordul cu privire la solutionarea pe cale pasnica a conflictului armat din zona transnistreana a R. Moldova. Si atunci, si in prezent, acest act normativ este tratat in contradictoriu. Dupa 13 ani de la semnarea acelui document, considerat istoric, abordarea acestuia nu este facuta nici in "Istoria Romanilor", nici in alte lucrari istorice. Singurul autor care a schitat cateva aprecieri este Vasile Stati.

In 1992 am fost la Nistru de doua ori. Prima data in mai, cand pe pozitii fusese plasat un divizion antiaerian si asta, pentru ca, in acele zile, de–asupra pozitiilor combatantilor nostri au inceput sa zboare separatistii. In acele conditii era nevoie de protectie. A doua oara, ajunsesem la Nistru la finele lunii iulie — inceputul lui august, in calitate de comandant a zece posturi militare din Tighina care trebuiau sa stopeze fluxul de armament si de persoane inarmate in zona si sa creeze conditii pentru introducerea fortelor pacificatoare in conformitate cu acest acord. Intr–un fel, eram in postura de ostatici. Prinsi la mijloc, intre pozitii, nu eram crutati nici de ai nostri, nici de gardisti. Mai apareau si tipi neidentificati, "servindu–ne " cu o mina–doua sau cu o ploaie de gloante…

Si atunci toti stiau ca armata rusa lupta de partea separatistilor, ca e o armata agresiva care se poarta la noi ca ursul in sufragerie. Stiau, dar nu spuneau, lasand tacere peste armamentul, tehnica blindata si cadrele profesioniste militare, puse la dispozitia lui Smirnov. Si numarul mercenarilor rusi era trecut cu vederea. Imi amintesc, am avut o scurta intrevedere cu doi gardisti. Cu obida se plangeau ca le este rau la Tighina, unde actiunile de amploare iau sfarsit. Ei recunosteau ca ravnesc la locuri de "lucru" in Tarile Baltice. Balticii, insa, spre deosebire de noi, au facut ca acesti tipi sa nu aiba de lucru la ei.

Cu riscul de a jigni pe cineva, declar astazi ca au fost politicieni, precum si purtatori de epoleti care erau de nimic. In acele zile nu a existat nici o indicatie in scris. Se varsa sange, oamenii mureau, insa indicatii de la sefi, confirmate juridic prin vreo semnatura, nu am avut. Cunosc suficienti insi care astazi se bat cu pumnii in piept, dorind sa fie tratati cu titlu de eroi in raport cu acele evenimente. Este adevarat, multi, foarte multi dintre cei care au fost la razboi merita un respect profund. Sunt cei care si–au pus viata in pericol, devenind schilozi sau chiar murind pentru Patrie. Au fost, insa, si destui lasi si fricosi. Imi amintesc cum o zi lunga de iulie am fost tinuti in centrul Chisinaului, din simplul motiv ca nu puteau fi adunati doisprezece ofiteri pentru a fi trimisi la Tighina. Apareau cate unu–doi, apoi dispareau… Se dadeau drept bolnavi de inima, invocau ca soacra le–ar fi pe pat de moarte… Astazi ma intreb: de unde avem peste 30 de mii de fosti combatanti, numarul lor crescand si in continuare.

Politicieni, elita culturala si multi dintre noi se fac vinovati de faptul, ca sute de mii de oameni nu mai cred in viitorul Moldovei, acceptand sa bata drumurile. Anual, ei aduc in Moldova un miliard de dolari care devin un fel de nada, dupa care se bat oligarhii nostri autohtoni. Dezastrul actual e si "meritul" acelui acord, care s–a dovedit a fi umilitor si cu bataie lunga.

Tin minte cum oamenii care plecau din Tighina spre Chisinau ne spuneau: "De ce ne–ati lasat in voia sortii?". Nu le puteam reprosa. Soarta lor au impartasit–o si mii de transnistreni. Nu poate fi pusa la indoiala hotararea de a stopa varsarea de sange, de a reduce pagubele morale. Este insa cert faptul ca acest acord, pregatit de vulpoii diplomatiei ruse, i–a tratat in mod discriminatoriu pe concetatenii nostri. Atat pe cei din estul Moldovei, cat si pe cei din dreapta Nistrului. Asta pentru ca, din procesul de negocieri a fost exclusa Romania, iar comunitatea internationala nu a fost antrenata intr–un mod eficient, pe cand politicienii nostri se grabeau sa–si vada cat mai urgent semnaturile pe acest act. Astfel, acordul i–a plasat la masa tratativelor si pe smirnovisti, iar statutul trupelor ruse si oportunitatea retragerii lor nefiind determinate. Nu a fost abordata nici problema prizonierilor de razboi, nici cea legata de eliberarea lor imediata, incalcandu–se, in acest context, Dreptul de la Geneva. Acordul nu prevede lichidarea formatiunilor paramilitare si a bandelor de cazaci, motiv din care expertii au afirmat si continua sa afirme ca prin acea semnare s–a produs un "act de injosire nationala in fata unei armate de ocupatie si a separatistilor transnistreni", iar "capitularea rusinoasa de la sfarsitul acestui razboi ne–a dezonorat in fata altor popoare". Smirnov si anturajul sau si–au consolidat pozitiile politice, iar o parte din R. Moldova a ramas ocupata. Acordul, in sfarsit, ne–a umilit spiritual, astfel incat, daca ne–am intreba astazi cati dintre noi, in caz de nevoie, s–ar ridica sa–si apere Patria, raspunsul ar contine o cifra neinsemnata.

Se spune ca acel Acord ne–a ferit de razboi, a pus punct macelului si ca orice pace rea e mai favorabila decat un razboi bun. Cum sa credem acestor declaratii, daca razboiul mai continua in scolile de predare in limba romana din Transnistria, in sediul de politie de la Tighina, de la Dorotcaia si de la Chitcani… Chiar, aici, in dreapta Nistrului, unde chipurile, suntem protejati, in miez de zi, sub ochii celor care trebuie sa ne apere, securitatea, sunt sechestrati si dusi la judecatoria din Tiraspol cetatenii nostri. Cunosc un cetatean care, fiind refugiat la Chisinau, se ascunde de iscoadele smirnoviste care il urmaresc pentru a–l incatusa. Razboiul continua si in celulele in care raman inchisi Andrei Ivantoc si Tudor Petrov–Popa. Consider ca doar atunci cand acesti doi prizonieri de razboi vor fi eliberati, vom putea declara ca solutionarea conflictului transnistrean a avansat. Eliberarea lor e un test de maturitate, o foaie de turnesol pentru stat, pentru politicieni, dar si pentru societatea civila.

Zilele acestea la Chisinau, cu pompa si cu multa zarva a fost sarbatorita cea de–a 10–a aniversare de la conferirea, R. Moldova, a statutului de membru al CE. Evenimentele au pretins sa se numeasca un imn cantat democratiei moldovenesti, in realitate fiind un fel de teatru al absurdului. Zile in care, iarasi, nimeni nu si–a amintit de Andrei Ivantoc si de Tudor Petrov–Popa si aceasta la doar cateva zile dupa ce, la Strasbourg, demnitarii europeni si–au expus ingrijorarea pe marginea faptului ca autoritatile neglijeaza Decizia CEDO. Poate e cazul ca autoritatile, culpabile de neexecutarea Deciziei, sa fie sanctionate dur, iar Federatia Rusa sa–si ridce, in sfarsit, bagajele din acest forum democratic care este CE?

Andrei Covrig, colonel in rezerva