— Tatiana, de ce ai plecat de la PRO TV?

— Am plecat nu pentru ca m–am saturat de ziaristica, nu pentru ca am fost alungata si nu pentru ca nu sunt de acord cu felul in care se lucreaza acolo. Daca ar fi sa imi reiau activitatea mea de reporter, probabil ca tot la PRO TV m–as gandi. Plecarea mea are la baza motive personale si cateva planuri de viitor, la care lucrez acum. Stiu ca ar fi mai interesant daca s–ar descoperi vreun scandal la mijloc, dar asta este. Cu cei de la PRO am ramas prieteni si uneori inca ma mai prind spunand "la noi, la PRO", sau "Pro TV. Buna ziua!", atunci cand raspund la telefon.

— De obicei, cei care ajung vedete TV, nu mai accepta anonimatul... Cum ai acceptat tu sa nu te mai vedem la ecran?

— Mie mi–a placut enorm de mult televiziunea, dar nu pentru faptul ca ma recunostea lumea in strada. Cel mai important pentru mine era si este sa scriu. Faptul ca prezentam si stirile era un fel de bonus pentru mine.

— Ce–i lipseste postului Moldova 1 ca sa devina unul cu–adevarat public?

— O reforma adevarata. Dar asta inseamna foarte multe concedieri, de aceea nu cred ca se va intampla prea curand.

— Unde esti si ce faci acum?

— Lucrez la UNICEF, in calitate de consultant pe comunicare.

— De ce ai ales UNICEF?

— Pentru ca este o organizatie influenta in toata lumea, pentru ca in fiecare zi invat lucruri noi, si pentru ca este un sistem absolut diferit de cel in care am lucrat pana acum. Nu–mi place cuvantul provocare, il consider o inventie a birocratilor, dar as spune ca munca la UNICEF e o schimbare majora in cariera mea.

— Ce ai fi facut daca nu erai acceptata in urma acelui concurs?

— Nu–mi plac astfel de intrebari, pentru ca niciodata nu stiu ce sa raspund. De unde pot sti ce era sa fac daca? Viata noastra este condusa de prea multi "daca". Daca nu eram acceptata, nici voi nu–mi luati acest interviu acum, pentru ca nu aveati nici un motiv, nu?

— Experienta ta de reporter, specializat in reflectarea situatiei din invatamant, iti prinde bine acum?

— Da, pentru ca temele de care ma ocup sunt copiii abandonati, traficul de persoane si justitia juvenila. Lucrez cu aceeasi oameni cu care lucram si atunci cand eram reporter, atat doar ca acum sunt "de partea lor". Cel mai important lucru pe care ti–l ofera o televiziune sunt relatiile si numele, bineinteles, daca stii sa ti–l pastrezi. Asa ca acum imi este foarte usor sa comunic cu fostele mele surse.

— De cand esti la UNICEF, cum a evoluat atitudinea si relatia ta cu copiii?

— Intotdeauna mi–am dorit copii, iar acum cand le vad mutrisoarele pe toate posterele, bucletele si cartile pe care le editam aici, mi–i doresc si mai mult. Imi plac in special cei grasani cu cate un dinte — doi in gura, care zambesc mereu si care abia de se misca. In acelasi timp, activitatea mea ma obliga sa privesc copiii mai altfel decat i–am descris anterior. In Moldova exista foarte multi copii abandonati, flamanzi, neglijati si care habar nu au ce inseamna de fapt sa fii copil. Cred ca pentru ei lucram noi, in primul rand, si ei ar trebui sa fie in vizorul fiecaruia dintre noi, nu doar a celora din sistemul de protectie a copilului.

— Cum ar trebui sa procedeze statul in raport cu luptatorii de la Nistru care au ocupat casa deputatilor de pe str. Corobceanu?

— Sa–i lase sa traiasca in ea. Stiu ca intr–o tara civilizata acesta ar fi un exemplu prost si astfel de actiuni nu ar trebui, in general, incurajate. Dar la cat de multe promisiuni li s–au facut acestor oameni si la cat de putine au fost indeplinite, o cladire ocupata chiar si cu forta nu este prea mult pentru meritele lor.

— Cine este cea mai mare autoritate pentru tine?

— Dumnezeu.

— S–au produs mai multe evolutii dubioase in planurile legate de reglementarea transnistreana. Ce crezi despre sansele de solutionare a acestui conflict?

— Cred ca indiferent de solutia gasita, aceasta republica separatista este o mare rusine pentru Moldova.

— Ce impact a avut asupra ta votul din 4 aprilie, acordat de opozitie presedintelui Voronin?

— Am fost dezamagita. Nu pentru ca s–au solidarizat cu Voronin, ci pentru ca au facut–o parca pe ascuns, in ultimul moment. Iar explicatiile pe care le–au dat mai tarziu au fost atat de logice, incat ma intreb de ce nu au ajuns la aceste concluzii mai devreme? Cel putin sa fi stiut si simpatizantii partidelor lor. Eram mai multi ziaristi cand urmaream acest eveniment la televizor si imi amintesc ca dupa memorabila votare nimeni nu a fost in stare sa scoata un cuvant.

— Duminica, 24 iulie, vom avea, iar, alegeri pentru Primaria Chisinau. Daca ai ajunge primar, ce ai schimba in orasul nostru?

— As interzice oamenilor sa distruga cladirile vechi, care au o arhitectura extraordinara, pentru a construi tot felul de chichinete fara gust, in cateva niveluri si in mai multe culori. In ultimii ani, in Chisinau, au fost demolate zeci de case superbe, care de fapt reprezentau fata orasului.

— Ce crezi despre egalitatea sanselor, aceasta tema destul de mediatizata? Te simti uneori frustrata din cauza ca esti femeie?

— Personal nu mi s–a intamplat niciodata sa nu obtin un post sau altceva din cauza ca sunt femeie. Am lucrat cu sefi foarte democratici, care nu faceau aceasta discriminare. In general, nu sunt o feminista si cred ca, pentru mine, faptul ca sunt femeie este chiar un avantaj. Cat despre egalitatea sanselor, cred ca sanse egale ar trebui sa aiba oamenii destepti, nu barbatii sau femeile.

— In activitatea ta de ziarista ai comunicat cu bolnavi de SIDA. Ce simteai cand realizai un interviu sau un reportaj despre ei?

— La inceput ii compatimeam. Apoi am inteles ca aceasta este cea mai mare greseala pe care o poate face cineva in raport cu ei. Compatimirea este ultimul lucru de care au nevoie bolnavii de SIDA. Poti deplange pe cineva care si–a rupt o mana si peste trei saptamani stii ca o va avea la loc, nu pe cineva care lupta cu o boala incurabila. Mai degraba ar trebui sa incercam sa nu ii izolam de restul lumii, sa renuntam la sentimentul de frica, inventat de noi fara a sti de fapt ce inseamna aceasta boala. Sunt sigura ca SIDA este atat de groaznica, incat toti bolnavii sunt nevoiti sa o tina in secret de frica ca vor fi renegati. In momentul in care orice bolnav va putea spune intr–un loc public — la medic, la scoala, la serviciu — ca are SIDA, nu ne vom teme atat de mult de ea. Trebuie sa recunosc ca am adoptat aceasta teorie destul de recent atunci cand am inceput sa comunic, zi de zi, cu purtatorii acestui virus. Pana atunci gandeam si eu la fel ca majoritatea.

— Astazi, care e cel mai mare pericol pentru Moldova?

— Faptul ca lumea inca mai gandeste ca in Uniunea Sovietica, declarand ca are asteptari europene.

— In viata ta, care e cea mai frumoasa sarbatoare?

— Revelionul.

— Omul politic pe care il respecti?

— Sunt unii care imi plac ca oameni, nu si ca politicieni si viceversa.

— Cine ti–a provocat cea mai mare dezamagire?

— Cei care au furat din banci banii unei intregi generatii, fara a fi pedepsiti vreodata.

— Daca (iarasi o intrebare din categoria celor neacceptate de tine) parintii tai nu ar fi muncit in presa, tu ai fi ales oricum Facultatea de Jurnalism?

— Da, fiindca ceea ce pot sa fac mai bine, tine de comunicare. In plus, ei nu m–au incurajat deloc sa devin ziarista.

— Ce reportaj, realizat in viata ta de la PRO TV, nu–l vei uita niciodata?

— Sunt multe, care mi–au ramas in inima. Pot spune ca unele mi–au schimbat si viata, prin oamenii pe care i–am intalnit. Tin enorm de mult la ultima mea serie de reportaje, pe care le–am realizat in Bucovina si mai ales la cel despre satul Crasna.

— De la inceputurile tale in ziaristica am retinut un reportaj scris de tine despre viata nevazatorilor… Se pare ca acel articol a determinat sefii studioului PRO TV, pe atunci in curs de formare, sa–ti propuna un loc la televiziune. In ce relatii ai ramas cu eroii acelui reportaj?

— Suntem prieteni si comunicam foarte des. Si nu doar cu acea familie. De fiecare data cand ma duc in acel cartier, unde toata lumea e nevazatoare, ma simt intr–un fel ca la biserica. Uneori ma gandesc ca Dumnezeu a dat pe lume si oameni necajiti, pentru ca noi, cei care avem de toate si mereu nu ne ajunge, sa ne oprim din drum si sa ne gandim la adevaratele valori.

— Care e cea mai mare descoperire pe care a–i facut–o plecand pe urmele moldovenilor ajunsi la munca in Italia?

— Mi–am revizuit notiunea de patriotism. Am inteles ca este foarte usor sa te consideri patriot la Chisinau, cand iesi pe o ora la un miting, dupa care mergi cu prietenii la bere si discuti despre dragostea de tara. Este mult mai greu insa sa fii intr–o tara straina, sa dormi in copaci, sa mananci din pomana, dar sa vrei sa te intorci acasa. Nu cunosc nici un moldovean care sa fi arborat drapelul tarii la poarta sau la usa blocului. In Italia insa am vazut cum moldovenii au facut–o pe o cladire abandonata, unde locuiesc impreuna cu familiile lor. Dupa deplasarea din Italia, ma cam tem sa spun ca sunt patriota.

— Cum crezi, ce ar trebui sa se intample ca moldovenii sa nu mai vrea sa munceasca la negru?

— Ar trebui sa se simta in siguranta acasa. Uneori, cand vorbim sau scriem despre "moldovenii de peste hotare", uitam cum si din ce cauze au plecat ei acolo. Uitam ca ei nu sunt in concediu, ci au fost fortati sa plece. Este adevarat, multi dintre ei s–au aranjat destul de bine, unii s–au stabilit definitiv, dar acest sentiment — de a fi nevoit sa pleci — nu trece niciodata.

— Ce parere ai despre clasa noastra politica?

— Nu ma intereseaza politica. Imi amintesc de politicienii nostri in cabina de vot si, sincera sa fiu, imi vine din ce in ce mai greu sa aleg pe cineva la un post sau altul.

— Numeste cinci adevarati patrioti din R. Moldova?

— Ii consider patrioti pe toti copiii si profesorii din Transnistria care ne–au oferit o lectie de romana si de demnitate; pe toti taranii care prefera sa–si lase recolta sa putrezeasca decat sa semneze acel umilitor contract de arenda cu autoritatile separatiste; pe toti cei care maine ar lua arma in mana si ar merge la razboi, sa–si apere tara, fara a intreba de decoratii si facilitati. Nu sunt eu in drept sa spun cine este sau nu este patriot. Nu sunt sigura daca eu as fi avut suficient curaj sa fac ceea ce au facut oamenii pe care i–am enumerat mai sus.

— Cand va ajunge Moldova in UE?

— Atunci cand fiecare dintre noi va fi gata sa traiasca dupa modelul european. De fapt, sper ca mai devreme.

— Pe fundalul exodului nestavilit al tinerilor in Occident, de ce nu ai decis sa pleci? Ce te–a determinat sa ramai acasa?

— Pentru ca, deocamdata, ma simt bine aici. Daca insa mi s–ar oferi ceva mai bun dincolo, as pleca. Nu cred ca pentru totdeauna. As reveni neaparat inapoi.

— Ce ti–a oferit statul, R. Moldova, tie si colegilor tai de generatie, ramasi sa munceasca aici?

— Cred ca mie imi merge bine anume, pentru ca nu astept ca statul sa–mi ofere ceva. Numai Dumnezeu ofera lucruri gratuite. Pentru restul trebuie sa muncesti din greu. Si eu asta am facut mereu.

— Ai avut situatii care te–au determinat sa dai mita?

— Nu.

— Comunici des cu ziaristi straini, veniti la Chisinau in diverse misiuni. Prin ce mesaje ii convingi ca Moldova este un stat care merita sa fie respectat in lume?

— Ii duc in beci si le coc placinte. Glumesc, bineinteles, dar nu in totalitate. De fapt, Moldova prin asta si place strainilor. La ritmurile lor, viata de aici le pare un week–end continuu. Apoi oamenii sunt cuminti, mancarea ieftina, femeile frumoase… Pentru ei Moldova e un fel de Europa pe ciorna. Parca e "gata", dar mai e nevoie de ultima corectura.

— In calitatea ta de angajat UNICEF, cum crezi, care e cea mai grea problema a copiilor din R. Moldova?

— Faptul ca mii de copii sunt lipsiti de grija parintilor plecati din tara. Consider ca este o tragedie nationala. Si spun asta nu in calitatea mea de angajat UNICEF, ci ca om de rand. Imi amintesc de un reportaj pe care l–am facut intr–o clasa de copii ai caror parinti erau plecati de 4–5 ani de acasa. Toti aveau ghiozdane la moda, haine scumpe si mancau bomboane straine. Insa atunci cand au inceput sa–mi povesteasca despre mama sau tata, toti plangeau. M–am gandit ca fiecare dintre ei ar fi renuntat usor la toate acele lucruri, doar pentru a–si avea alaturi parintii.

— Atunci cand ai realizat cateva reportaje in satul Voloca, cel al rochiilor de mireasa, lumea vorbea ca ai plecat incolo in cautarea unei rochii de nunta. De ce ai ales sa faci acel drum?

— Era un reportaj pe care am visat sa il fac de foarte mult timp, nu pentru ca vroiam sa–mi aleg rochie de mireasa, caci banuiesc ca asta–i intrebarea. Mi s–a parut extraordinar ca exista un astfel de sat, unde toata lumea — copii, batrani, barbati — coase rochii de mireasa. Imi amintesc de doua bunicute care aveau misiunea de a coase margele. Aveau niste degete noduroase, din care abia de se zarea acul cela minuscul si niste ochelari cu lentile enorme, care mareau cred ca de 1000 de ori fiecare margea. Mi s–au parut atat de scumpe. M–am gandit atunci ca o rochie impodobita de acele batranele ar valora pentru mine mai mult decat orice alta de la o casa de moda renumita.

— In ce relatii esti cu Edgardo Ruggiero?

— Suntem despartiti de mai bine de jumatate de an si acum, dupa ce s–au calmat spiritele, incercam sa luam exemplu din filme si carti si sa devenim prieteni. Nu prea ne iese, caci dupa dragoste prietenia e ca o bere fara alcool. Ne leaga inca multe lucruri si noi, probabil, inca nu vrem sa le uitam.

— Pleci cu el la incheierea misiunii sale in R. Moldova?

— Nu am facut inca rezervari de bilete.

— Crezi ca toti barbatii sunt la fel?

— Nu, dar ar fi mult mai simplu asa! Ti–ai luat unul si nu–l mai cauti pe naiba. Daca stii ca nu gasesti ceva mai bun, te linistesti si–ti cauti de treaba.

— Cand vei mai pleca la Crasna?

— Oricand. Este un sat pe care nu mi–l pot scoate din inima. Daca nu ati fost acolo, nu puteti intelege despre ce vorbesc. E ca si cum te–ai pomeni intr–un tablou. Toate lucrurile si oamenii par neschimbate de sute de ani si poti pipai pana si aerul.

— Ce poate face UNICEF pentru destinele unor copii aparte?

— UNICEF nu este o organizatie umanitara. Ea nu merge din casa in casa cu cadouri si nu imparte copiilor bomboane in strada. UNICEF creeaza politici si strategii, aduce noi tehnologii si modele de ingrijire, convinge oficialii sa schimbe o lege sau alta. Stiu ca ar suna mai bine daca as spune ca o data pe an cumparam paturi si haine pentru copiii din internate, dar uneori acestea nu sunt de nici un folos, daca cei care au grija de copii raman la aceeasi mentalitate sovietica ca acum 20 de ani. Pentru a face o schimbare, trebuie sa incepem cu modul de a gandi al oamenilor.

— In ce relatii esti cu cersetorii, care sunt destul de multi in Chisinau?

— Incerc sa le dau de pomana cand am si cand pot. Nu dau la toti, pentru ca nu toti merita. Poate nu suna crestineste, dar una e sa nu ai de paine si alta e sa nu ai de baut.

— Spui ca ai ramas in relatii de prietenie cu colegii tai de la PRO TV... De fapt, cum intelegi prietenia?

— Prietenia e un sentiment la care tin foarte mult, de aceea nu–l impart in dreapta si in stanga. Pentru mine a fi prietenul cuiva inseamna sa ma pot bucura de succesele lui. Atunci cand imi este greu sunt sute care vor sa ma asculte si sa–mi planga de mila. In schimb cand realizez ceva, cand imi merge bine si cand as vrea si eu sa ma laud, sunt doar cativa care se bucura sincer pentru mine.

— Zilele trecute, tatal tau, Ion Tabuleac, a implinit o varsta. Cum l–ai onorat?

— Am stat acasa si am facut niste bilanturi. La noi in familie, ziua de nastere nu este o sarbatoare pentru nimeni, de aceea nu facem caz din asta. E un motiv in plus sa ne adunam la o masa festiva.

— Ce crezi despre familiile, unele chiar destul de asigurate, care–si lasa batranii in aziluri?

— M–am gandit des la asta, ca si la mamele care isi abandoneaza copiii. Se intampla probabil ceva in sufletele acestor oameni, dispare un sentiment dintre cele considerate de baza. E ca si cum ai trece de o limita, dupa care nu–ti mai pasa de nimic. Am scris mult despre batranii din aziluri si odata chiar am intrebat pe cineva care avea trei copii: "Daca ati fi stiut ca veti ajunge aici, i–ati fi nascut?". Mi–a dat un raspuns pe care nu o sa–l uit niciodata: "Bucuria de a fi mama de trei ori nu se compara cu anii care mi–au mai ramas de trait aici."

— Ce ai vrea sa faci tu pentru parintii tai?

— Totul.

— Iau amploare mariajele fetelor de la noi cu cetateni straini. Cele mai multe dintre mirese recurg la acest remediu pentru a pleca din Moldova. Ce crezi despre sansele unor astfel de familii?

— Cred ca in familie nu exista retete. Stiu fete care sunt maritate cu arabi, stau in casa toata ziua si nu–si scot paranjaua in lume, dar sunt fericite. Stiu si sotii de milionari, care, insa, nu se pot bucura de viata. Depinde ce cauti. Strainii nu sunt o natiune. Sunt aceiasi barbati, doar ca din alta tara. O data ce te mariti cu un francez care in Moldova e strain, plecand in Franta te poti trezi alaturi cu un moldovean.

— Ai copilarit in perioada sovietica. Ce amintiri ai despre comunismul din copilaria ta?

— Daca comunismul inseamna sa n–ai griji, sa ai bunici in viata, sa alergi descult pe toloaca, sa–ti zdrelesti genunchii prin copaci, sa mananci fara sa–ti fie frica sa te ingrasi — ador comunismul. Eu nu stiu ce inseamna sa fii copil in comunism. Parintii mei au avut grija sa–mi ofere o copilarie valabila pentru toate regimurile. Sper sa pot face acelasi lucru si pentru copiii mei.

— Ce vise de vacanta ai?

— Nu am, fiindca sunt la un serviciu nou si trebuie sa–mi impresionez sefii. Asa ca voi lucra toata vara, ca un adevarat erou. Daca puteti scrie propozitia asta cu caractere mai mari, poate vede sefa si i se face mila.

— Ce carte ai pe noptiera?

— Citesc acum cutremuratoarea poveste a unei tinere bogatase, de 16 ani, care se indragosteste de un tanar poet din secolul XVIII, dar care o prefera pe servitoarea ei, pentru ca cealalta e mai frumoasa. E un roman in limba italiana si ma ajuta sa–mi dezvolt vocabularul.

— Iti multumim pentru interviu.

Un interviu de Echipa de Garda