Zilele treceau, dar cu toate ca ne hraneau regulat, nu ne puteam reface puterile. Mancarea era proasta si putina. Eram mereu flamanzi. Prea multe forte, prea multa energie am pierdut in acesti doi ani, ca sa ne revenim. La lucru nu ne scoteau. Eram prea slabi, prea distrofici. Aici, in spitalul lagarului trebuia sa ne intremam. Cateodata venea vreun "sef" detinut si el, si ne scotea la taiat lemne, la maturat, la curatat drumul de zapada. Intr–o zi a intrat in baraca noastra si a strigat: "Cine doreste sa mearga la ingropat mortii? Doritorii vor primi mancare mai multa — supliment." S–au adunat vreo 8 oameni. M–am dus si eu. Am vrut sa fiu si eu satul macar o data, macar o noapte sa dorm cu burta plina. Soldatul, care ne pazea, era inarmat si tinea de curelusa un caine–lup. Ne–a scos de pe teritoriul lagarului si ne–a dus nu prea departe, intr–o poiana. Echipati cu lopeti, rangi, cu cazmale, am inceput sa sapam o groapa comuna pentru morti. Pamantul era inghetat zdravan. Ne–am chinuit asa o bucata de vreme, dar groapa s–a adancit doar cu vreo 10 centimetri.

Istoviti, fara puteri, nu mai eram in stare sa infruntam pamantul inghetat. Atunci, la sfatul paznicului nostru, am adunat o gramada de lemne si am aprins focul in groapa, sperand ca astfel solul se va dezgheta.

Ne era foame...

Foamea era dusmanul nostru... Uneori, ca sa ne–o mai potolim, dupa pranz, veneam la geamul bucatariei si cerseam resturi de supa. Glasurile noastre plangatoare ii scoteau din sarite pe bucatari. Ca sa scape de noi, acestia ne izgoneau, ne si bateau chiar cu ce se nimerea — cu pumnii, cu betele... Ziua intreaga umblam de ici–colo prin curtea inconjurata de sarma ghimpata in cautare de "combustibil". Multi se duceau la gropile de gunoi si cautau resturi, pe care le aduceau in baraca: coji de cartofi, morcovi, oase... Le puneau pe soba de fier si le prajeau, le coceau... Un miros specific, greu de respirat punea stapanire pe intreaga baraca. Detinutii injurau, uneori chiar ii luau la bataie pe cei care aduceau asemenea "produse". Foamea era mai strasnica decat bataia si injuraturile. Mi s–a intamplat si mie sa adun niste coji de cartofi. Le–am strans, le–am spalat putin, le–am pus pe plita la prajit. Erau insuportabil de amare. Le mestecam, dar ele ramaneau tari, ca si cum ar fi fost niste bucati de guma. Nu mergeau nicidecum pe gat... Foamea insa ma impingea sa le inghit. A fost unicul caz, mai mult nu m–am dus la gropile de gunoi...

Focul mai mocnea in groapa inceputa de noi. Primul strat de pamant se inmuiase putin, dar mai in afund ramanea a fi de piatra. Cu chiu, cu vai am sapat groapa pana la o adancime de vreo 50–60 de centimetri. Apoi ne–am oprit sa ne mai incalzim la foc. Se facuse ora patru dupa–amiaza. Plictisit si el, soldatul astepta sa terminam lucrul.

La un moment dat, dintre copaci aparu un cal mic, sur, prapadit ca vai de lume. Tragea o caruta. Alaturi pasea vizitiul, unul din acei care aveau permis de trecere libera in afara zonei. Vizitiul purta o geaca nou–nouta si pantaloni vatuiti. Geaca lui — jumatate alba, jumatate — verde, precum si pantalonii — un crac verde, altul — alb, mi s–au parut lucruri batatoare la ochi. Mai tarziu am aflat ca aceste haine se confectionau asa, in mod special — condamnatul, in vestimentatia lui "originala", n–ar fi putut fugi departe de lagar, fara sa fie recunoscut imediat. NKVD–ul se gandise si la acest lucru...

Calul s–a oprit langa noi. In caruta, unul peste altul, zaceau sapte trupuri goale, inghetate, trupuri de detinuti. De fapt, semanau mai mult cu trupurile unor copii — erau atat de slabi, incat prin corpurile lor ai fi putut privi, ca prin niste geamuri palide, mizeria si suferinta din jur.

Pentru mine un tinerel de 17 ani, care nu vazusem niciodata un mort dezbracat si atat de infricosator, tabloul era inspaimantator. Mi–am adus aminte de maica–mea, care murise la numai 40 de ani si pe care ultima data o vazusem in sicriu. Statea culcata, palida la fata, cu dungi vinete sub ochi, imbracata frumos, in haine noi. Aveam 12 ani si tin minte ca nicidecum nu vroiam sa ma apropii de ea. Imi era frica. Impins de catre rude, m–am apropiat, totusi, si i–am sarutat mainile incrucisate pe piept. Atunci n–am putut nici sa plang. Am plans pe urma, cand am inteles ce inseamna sa ramai orfan. Plangeam si acum...

Fiecare cadavru avea legat de picior o placuta dreptunghiulara de lemn, pe care era scris numele mortului si anul nasterii. Acesta era un fel de semn pentru contabilul lagarului, care tinea evidenta tuturor detinutilor: si vii, si morti.

— Ce v–ati holbat?, a strigat soldatul. Luati–i si ingropati–i mai repede! N–am de gand sa stau aici si noaptea cu voi!

Ne–am apropiat de ei, sarmanii oameni. Corpurile lor erau inghetate bocna, parca erau niste figuri de beton turnat. I–am apucat de maini si de picioare, si i–am asezat in groapa unul peste altul. A trebuit sa–i impingem cu de–a sila, ca sa incapa. Ma uitam la ei si gandurile mi se involburau in jurul unei singure idei: mai ieri, mortii acestia se aflau printre noi, erau vii, umblau, radeau, plangeau... Viata lor s–a frant aici, in aceasta groapa, care se va pierde in desisul taigalei salbatice si nimeni, nimeni niciodata nu va sti, ca sub acest strat subtire de tarana isi dorm somnul de veci niste oameni, care au avut o casa, familie, neamuri, prieteni... De ce au murit? Care e vina lor?

Am astupat groapa si am acoperit–o cu crengi, cu zapada. Din bulgarii inghetati am ridicat la capul lor o movilita. Tristi, abatuti, tacuti, cu o piatra grea pe inima, am luat–o inapoi spre lagar. In urma noastra ramanea doar atat: o movila mica fara cruce, fara nume, fara flori. Pamantul Siberiei a inghitit multe vieti nevinovate, multe destine, multe taine...

In lagar, am dat buzna la bucatarie sa ne luam "suplimentul" — supa si casa fagaduita. Ne–au turnat numai cate o galeata de supa fara cartofi, fara crupe — apa chioara. Am baut–o, am injurat din suflet si, aruncandu–ne trupurile vlaguite pe scandurile goale, am adormit. A fost prima si ultima oara cand m–am dus la ingropatul mortilor...

Vadim Pirogan