O poveste adevarata, produsa in seara de Craciun si publicata cu intarziere din vina autorului.

In ajunul Craciunului, de hotarul dintre R. Moldova si Romania, vama Albita – Leuseni, se apropiara doua automobile cu numere de tranzit. Un ochi experimentat putea lesne observa ca masinile erau aduse de la Utriht, Olanda, iar marcile relativ vechi — un Opel Astra si un Volkswagen Golf, indicau ca posesorii erau oameni cu posibilitati financiare modeste. Masinile s–au oprit la capatul cozii formate din diverse marci de automobile, importate in Moldova de pretutindeni. Doi barbati nebarbieriti, obositi, purtand parca pe fata povara drumului de mii de kilometri, iesira din masini facand cateva miscari de destindere. Mai ramaneau cateva ore pana la miezul noptii si soferii se bucurau de ninsoarea abundenta ce prevestea Craciunul.

— Ioane, asteptam aici ori plecam la alta vama? – intreba Mihai, soferul Opel–ului.

— Mai asteptam, raspunse amicul sau.

In curand aflara ca unii soferi ajunsera la vama inca de ieri. Inghetati si flamanzi, acestia se revoltau, blestemand hotarul de pe Prut, gerul de afara, functionarii vamali care in loc sa lucreze si sa aduca tarii bani, "iau mita". Tigari aprinse in bezna, tropait de picioare, motoare ce consumau ultimii litri de combustibil si... lipsa totala de informatie. Soferii erau in alerta ca vor fi nevoiti sa faca sarbatorile in vama si ca, incepand cu 1 ianuarie, vor fi obligati sa plateasca dublu pentru importul de masini in Moldova... Acestia erau oameni ai caror investitie era una simpla, dar destul de riscanta: plecarea in tarile Europei de Vest dupa masini, aducerea lor in Moldova si… cautarea cumparatorului. Cele mai mari neplaceri pentru acesti mici intreprinzatori apareau, oricat ar parea de straniu, acasa, in Moldova. Eroii povestii noastre erau la prima lor afacere.

Ion si colegul sau luara decizia de a merge la alta vama, cea de la Stanca — Costesti, caci "la vama de la Iasi, poti sa stai saptamani in sir, din cauza unui oarecare pretext". Impreuna cu ei mai porni un sofer care venea din Germania cu un Opel vechi, de zece ani.

Trei masini, in noaptea de Craciun, se ridicau spre Nord, pe marginea hotarului cu R. Moldova, de la Albita spre Iasi, ca apoi sa–si urmeze drumul mai departe, spre Stanca. Dupa drumurile europene li se parea ca sofeaza prin infern. Fiecare spera sa ajunga cat mai curand posibil acasa. Au blestemat in tacere si singuratate disperata goliciunea drumurilor pustii, fara indicatoare, fara lumini si fara statii PECO.

In sfarsit, din intuneric au aparut si luminile vamii Stanca.

Au rasuflat usurati, caci au lasat in urma un drum lung de circa trei mii de kilometri. Peste rau, peste pod, e Moldova de rasarit si casele lor! Distanta parcursa a fost mult prea lunga, dar nu tot atat de dificila. Acolo nu fusesera opriti nici o data. Au ramas in urma Olanda, Germania si Austria intre care nu exista granite de stat, nu exista vami, nici graniceri, nici controale. Primul punct de trecere a fost la iesirea din UE, intre Austria si Ungaria. Un control rapid, fara ca soferii sa fie nevoiti sa iasa din masini. Aceeasi situatie – la vama ungaro–romana. Doar 5 minute pentru trecerea dintr–un stat in altul. Inaintarea spre Est facea situatia calatorilor tot mai imprevizibila. Stiau cu totii ca la vama de pe Prut, mai departe de "civilizatia vestica", vamesii sunt mai corupti, ca e nevoie de bani pentru a da mita...

In fine, soferii erau pregatiti moral ca au de infruntat si aceasta grea incercare. Asteptarile lor insa au fost cu mult depasite de o realitate dura in care oamenii se comporta ca niste fiare, unde nu exista urma de onoare si cinste.

***

In vama romaneasca o doamna durdulie, de vreo 45 –50 de ani cu semne distinctive de functionar vamal, arunca o privire suspicioasa la masinile ce intrara de curand pe pista. Era trecut de miezul noptii. Soferii primira cateva comenzi seci: "Pregatiti documentele, deschideti capotele, scoateti bagajul la control!". Randul era mai mic decat la Albita. Sperau sa treaca si aceasta vama. Au executat ostaseste. Ion ramase rezemat de masina. Dna insa il apostrofa: "Am spus sa intrati in masina! Sa asteptati acolo! Sa nu ma urmariti ce fac!" Ordine umilitoare, rostite pe un ton lipsit de orice urma de amabilitate. La inceput soferul nici n–a priceput ca aceste strigate ii sunt adresate lui. Privea obosit aceasta femeie, amintindu–si de anii din armata, facuti "la rusi", in Orientul Departat. Revoltat si amuzat de aceasta impertinenta a vamesei, ramase in picioare, replicand ca nu mai poate sta jos dupa atata drum. De fapt, vamesii nu vroiau sa aiba martori atunci cand perchezitioneaza o masina si bagajele cuiva. Femeia incepu controlul.

Scandalul izbucni pe neasteptate, langa cea de–a treia masina:

— Deschideti aceasta cutie! De ce duceti doua cuptoare electrice!?

— Unde scrie ca nu am voie sa aduc doua cuptoare? Eu platesc taxa vamala...

— Aici noi intrebam! Dumneata n–ai decat sa raspunzi! Uite–te la ei! Mai pun si intrebari! Degraba ne vom trezi ca ne vor si speria cu ceva! Tipetele ei culminara cu: — Controlati minutios toate masinile! Sa ne convingem ca nu duceti armament, stupefiante... Control amanuntit! Uite–te la ei, cata nerusinare...! Va desfacem imediat masinile in bucati si veti intampina celalalt an nou aici!

Privita dintr–o parte, situatia parea o sceneta din teatrul absurdului. Vamesa isi juca rolul cotidian, cu replicile–i banale, memorate la perfectie... Deprinsa ca toti sa i se supuna si sa se teama de ea, intrebarea acestui cetatean moldovean o puse pe jar. Se vede ca era sefa turei, deoarece colegii sai incepura imediat "controlul minutios". Cutiile fura desfacute, cuptoarele scoase, gentile cu lenjeria soferilor – controlate atent. Doamna striga in continuare:

— Ei cred ca am mare placere sa stau aici si sa le aud smiorcaielile, sa le numar sobele si sa le controlez masinile! De ce ati venit pe aici!? Striga ca sa auda si ceilalti...

Ion nu mai rabda. Privea aceasta scena curios si nu putea intelege de ce sunt supusi acestei umilinte. De ce este atat de arogant acest functionar, de ce, la urma urmei, este injosit un concetatean de–al sau?

— Doamna, dar de ce strigati la noi, ce v–am facut? Doar nu suntem in stare de arest. De ce nu va faceti datoria respectand si regulile bunei–cuviinte? Azi e Craciunul, azi se colinda, iar dvs. ne tratati ca pe niste infractori...

Ea continua sa tune:

— Eu stiu mai bine decat voi ce sa fac si cum sa fac! Pe mine nu ma speriati cu una cu doua. Cine esti dumneata ca sa ma pui la punct, ma! Cum de–ti permiti sa–mi dai lectii de morala, de parca as lucra prima zi in vama? Cine esti tu, ma, sa ma inveti pe mine?

Scarba si necaz. Ion a inteles ca toate iluziile unirii Moldovei cu Romania se ruinau aici, la vama. Doua – trei functionare cu epoleti ca doamna din fata si cei 20% de basarabeni care viseaza sa traiasca evenimentul unirii si sa se integreze in Europa impreuna cu Romania nu se aleg decat cu o dezamagire adanca. Iata de ce soferul continua calm, inabusindu–si cum putea revolta:

— Voi scrie la un ziar despre felul cum va purtati cu noi. Nici o lege nu va permite sa ne umiliti.

Tipetele femeii rasunau in noapte ca un fulger:

— Luati pasaportul acestui om si faceti copia! Controlati cine este! Raportati–mi! Vrea sa scrie! Ca sa vezi, tipul stie sa scrie si sa ma sperie! Pana dimineata o sa–mi stati aici!...

Disparu dupa o usa si nu mai reaparu. Ion nu putea sa stie ce va fi in continuare, dar o indignare inabusita puse stapanire pe el, fiind sigur ca nicaieri in lume calatorul nu e atat de umilit ca la acest mijloc de Moldova, impartita de soarta in doua. Peste cateva minute de asteptare, de masini se apropie o alta doamna, mult mai tanara, cu mai putina experienta de munca. Pe semne ca cineva dintre vamesi i–a spus doamnei ca a gresit, i–a amintit ca e Craciunul si ca intr–adevar nu are nici un motiv sa strige la calatori. Noua doamna se apropie de Ion:

— Va rugam sa ne scuzati pentru incident. Nu trebuie sa va faceti impresii rele in baza acestei situatii. Din cauza unei persoane nu face sa suferiti si sa trageti concluzii pripite. Sunteti liberi. Puteti pleca.

Astfel se consuma primul incident. Motoarele pornira. Soferii nu stiau de fapt ca aventura de trecere a frontierei abia a inceput.

***

In vama moldoveneasca — nimeni. Au intrat in incinta unei cladiri unde zarira prin geam lumina palida a unei lampi. Un tip care in semiintuneric nu putea fi identificat de–i politist ori vames, isi stergea ochii umflati de somn.Tacere. Cateva clipe baietii privira aceasta aratare din vama moldoveneasca. Intr–un sfarsit, acesta vorbi cascand:

— Voi, ce vreti? De unde veniti?

— Am venit acasa… de departe…, raspunse timid un sofer.

— Documentele!

Soferii ii intinsera pachetele de documente.

— Al cui e Opel–ul? Sa iasa cu mine afara.

Ion iesi dupa acest controlor vamal. Ridica la solicitarea lui capota masinii pentru verificarea numarului de pe motor. Numarul nu se vedea din cauza ruginii.

— Sa vad numarul. Curata–l, fa ce vrei, dar sa–l vad. Unde–i Cupcea?

Aceasta din urma intrebare il zapaci pe sofer. Crezu ca e o gluma de prost gust. Vestitul actor Valeriu Cupcea, decedase acum cativa ani…

— Cupcea, mai, cupcea! Fara cupce nu ai ce cauta cu masina in Moldova.

Intr–un tarziu Ion pricepu ca era vorba de actul de vanzare – cumparare a masinii. Il gasi printre documentele eliberate in Olanda, chiar pe teritoriul pietei. Vamesul lua hartia si dupa ce arunca o privire lapidara peste ea, i–o intinse repezit.

— Asta nu–i cupce. Iata de care trebuie sa aveti. Ii intinse lui Ion o hartie. Soferul intelese ca vamesii moldoveni ii propun un document–tip.

— De ce am nevoie de "cupcea" voastra, daca eu o am pe a mea? Iata aici este scris numele vanzatorului, al cumparatorului. Documentul este completat conform standardelor internationale si fiecare paragraf este scris in olandeza si engleza… Am trecut cu el toata Europa…

Prin aceeasi procedura de "identificare a numarului de pe motor, a cubaturii si a cupcei" trecura si ceilalti doi soferi. Cand controlul lua sfarsit, totalurile au fost devastatoare pentru soferi. Fiecare urma sa achite suplimentar cate 25 de euro pentru cupce (vamesul avea un pachet intreg de asemenea "documente" — niste xerocopii). Ion privea stupefiat cum era intocmit pe loc un nou document de cumparare–vanzare. Unul fals, fireste. "La politia din Balti, nici nu va primeste fara un asemenea document", il povatuia vamesul. Baietii isi dadeau seama ca au in fata un reprezentant al unei retele bine organizate de estorcare de bani de la importatorii de masini. Daca nu acceptai taxa de 25 de euro, pentru o simpla foaie A4, trasa la xerox, erai obligat sa mergi la Balti, lasand masina in vama. Aceasta aluzie insemna, dupa cum ne vom convinge mai tarziu, pierdere de timp, nervi si bani.

Ion accepta sa plateasca. Camaradului sau, insa, vamesii ii mai gasisera "un neajuns". In documente nu era indicata capacitatea motorului. Desi aceasta putea fi lesne dedusa printr–o simpla documentare in orice catalog de rutina, soferului i se spuse ca trebuie sa mearga la Balti.

— Lasati masina in vama si plecati dimineata la Politie, la Balti. Intrati in cabinetul 15 si solicitati specialistul sa va faca "expertiza" masinii si sa va elibereze documentul in care ar fi indicata si capacitatea motorului. Ei stiu. Sa le spuneti doar ca sunteti trimisi de noi.

Ajunsi dimineata pe la 6, obositi, la politia rutiera din Balti, soferii au atipit. I–a trezit gerul. In cabinetul 15 deja nu se mai putea razbate. Pe coridoarele sectiei de politie Balti specializate in evidenta mijloacelor de transport — nici o informatie. Dupa cateva ore de asteptare, de rand cu alti soferi din tot nordul Moldovei, Ion intelese ca aceasta lipsa de informatie nu este altceva decat o modalitate de functionare a unei structuri mafiote bine organizate in cadrul politiei, cunoscuta in Moldova prin abrevierea MRAU. In cabinetul 15 nu putea razbate nimeni. La tot pasul politistii iesiti dintr–un cabinet oarecare erau asaltati de soferi. Se discuta in soapta. Aparura tot soiul de intermediari care, contra plata, iti rezolvau orice problema.

Au aflat in sfarsit ca actul de identificare a numarului la masina putea fi intocmit doar de un capitan, un oarecare Huiculov. Dar nimeni nu stia cum arata acest misterios ofiter si unde poate fi gasit. "L–ati vazut pe Huiculov? Cine e Huiculov? Cum arata? Cum il putem gasi?…" Aceleasi intrebari si aceleasi raspunsuri. "Vedeti–l in 9, daca nu e acolo, e la sef… Sau poate e in curte si controleaza vreo masina… De fapt, azi nu a fost vazut pe aici… Poate vine mai tarziu…"

Baietii nostri, flamanzi si istoviti se apropiara de un tip care intra liber prin toate cabinetele. Fura nevoiti sa apeleze la serviciile acestuia. Achitara cateva sute de lei si primira in scurt timp o hartie scoasa la imprimanta in care se constata ca automobilul respectiv, dat in exploatare in anul cutare, are o capacitate a motorului de 1,6 cuburi. Au iesit de la politie pe la pranz. Fete crispate, ganduri tacute, revolta inabusita…

De la Balti pana la Stanca–Costesti fura opriti de 5 politisti. Unul chiar s–a revoltat atunci cand baietii nu i–au platit.

— Pai, eu degeaba v–am oprit? Azi e sarbatoare…! – rosti el dupa ce le verifica documentele. Abia atunci si–au reamintit ca erau in ziua de Craciun.

Gheorghe Tofan, pentru Ziarul de Garda