Biserica de lemn din Palanca, acum 5 ani

La sfarsit de noiembrie 2000, intr–un tarziu de noapte, aflu ca a doua zi, la Palanca, Calarasi, Tatiana Popa inaugureaza Muzeul "Casa Parinteasca" in chiar casa bunicilor si parintilor sai, sechestrata acum jumatate de secol de puterea sovietica. Febril, am inceput sa telefonez cameramanului, soferului, administratoarei sa ne dea benzina...

O cunosteam pe Tatiana Popa, o mesterita dintre cele mai elevate, care ne–a reprezentat arta populara la EXPO 2000 la Hanovra, nu banuiam insa ce ganduri razvratite o copleseau, ce drama ii rascolea fiinta pe cand tesea, broda, croseta sau canta... drama care si–a gasit formula de expresie totala intr–o "Casa Parinteasca" cu frumusetile–i si durerile–i deschise intregii lumi.

TATIANA POPA:

"Aceasta casa ne–a fost restituita in 1999, dupa jumatate de secol de la sechestrare. A fost visul meu de aur sa recuperam acest locas, care an de an se demola in vazul satului, iar mie nu–mi ramanea decat sa bat drumurile primariilor si instantelor judecatoresti, sa adun de la consateni obiectele ce ne apartineau candva. Unii veneau si mi le ofereau din proprie initiativa, pe altii ii cautam eu. Patul din dormitorul parintilor mei, bunaoara, am fost nevoita sa–l cumpar de la niste consateni cu bani grei, e un pat deosebit procurat din targ, la inceputul secolului douazeci, impodobit cu picturi in albastru. Am recuperat multe lucruri si, totodata, imi venise ideea infiintarii muzeului "Casa Parinteasca". Imi doream un muzeu viu, nu un depozit de exponate, un muzeu unde copiii si tinerii ar putea invata mestesugurile, tatal meu fiind un lemnar iscusit, iar mama – o mesterita neintrecuta in ale brodatului, tesutului si crosetatul."

In amalgamul ceremoniei de inaugurare, cu expozitii de artizanat, oaspeti din strainatate, copii in costume nationale, discursuri emotive, cantece, placinte la cuptor, o singura femeie – chip monumental – parea detasata de tot si de toate, era Agripina Popa, mama Tatianei. Am indemnat–o sa vorbeasca la microfon, eu pregatind un reportaj pentru stirile de la TVM. Ma privea sever, tot mai scumpa la vorba si eu, tot mai insistenta: "De ce nu va bucurati?" – pana mi–am dat seama. "Dna Agripina, sa nu puteti oare ierta ce vi s–a intamplat?!" Si raspunsu–i fixat de camera de luat vederi cum niciodata si nicicand nu l–ar putea reproduce cel mai genial actor: "Asa... ceva... nu se iarta!!!!.."

TATIANA POPA:

"Aveam o rochita care–mi placea deosebit de mult, moderna, din stofa fina. Anume in ea eram imbracata in acea zi de primavara a anului 1955, cand s–a intors tata din Siberia. Prin sat vestea revenirii lui Andrei Popa a fost una fulger. Oamenii imi strigau: "Alearga iute, ti–a venit tata!" Iar eu parca devenisem o stana de piatra. Nu–mi venea sa cred ca tatal meu paseste prin sat si, la un moment dat, m–am dezlantuit, am alergat, si, cand am ajuns, am cazut la pamant si mi–am rupt rochita. Si el s–a intors, m–a ridicat si m–a sarutat. Si, desigur, a aparut mama, a lesinat...

Tata meu avea doua obsesii: vroia sa ne impartaseasca toata dragostea de tata de care am fost lipsite, eu si sora mea, timp de zece ani. Mereu cauta sa ne mangaie, sa ne rasfete, avem o fotografie extraordinara, unde el ne tine in brate, noi fiind domnisoare deja. Savuram acest sentiment de ocrotire care–l revarsa asupra noastra. Si persevera mereu in a ne convinge, ca nu este un criminal, ca a fost arestat si detinut pe nedrept, desi noi niciodata n–am pus la indoiala acest fapt. Cand a fost eliberat, i s–a spus un singur lucru: "Eto bila osibca" ("A fost o greseala").

Tatal meu a fost un om de o vointa si putere deosebita. Intotdeauna l–am asemanat cu Spartacus; avea figura clasica de atlet. Pe una din fotografii, care–l exprima poate cel mai bine, a scris urmatoarele: "Eu am fost campionul Balcanilor si azi pot, la varsta de 51 de ani, ridica 120 de kg, dupa zece ani de inchisoare fara paine si fara apa". Era tot timpul plin de viata si spunea ca va trai 165 de ani. Desigur ca GULAG–ul si–a lasat cicatricele pe inima lui..."

Cu mama Tatianei Popa am mai comunicat odata, cand am vizitat–o impreuna cu fotograful, Nicolae Raileanu, sa–i facem niste poze pentru o carte de istorie orala. Ii cumparasem bomboane ca s–o imbunam, stiind ca refuza sa se fotografieze: una dintre cele mai frumoase si nobile femei din Palanca, Agripina Popa isi detesta batranetile.

Satenii i–au apreciat intotdeauna puterea si demnitatea. Pe cand sotul facea puscarie in Siberia, croitoreasa satului isi purta fiicele in rochite ca de pe coperta revistelor. Meseria mamei le–a ajutat copilelor sa supravietuiasca in timpul foametei. Femeile faceau coada la dansa, caci cosea foarte repede, nu tinea stofa.

In plus, fetele de masa crosetate de ea, erau adevarate capodopere. Si broderiile se deosebeau de toate celelalte printr–o executie rafinata, minutioasa. Si covoarele... Toate s–au constituit in timp in zestrea cea mai pretioasa a "Casei Parintesti", materialul didactic unic pentru tinerele mesterite.

Din cata intelepciune adunase pe parcursul a 92 de ani Agripina Popa a scapat un singur lucru – varsta nu i–a redus, ci i–a inmultit frumusetea.

TATIANA POPA:

"Tata a fost mai democratic in relatiile cu noi; el ne dadea libertate, ne permitea sa–l pupam. Pe cand mama ne tinea la distanta, blandetea ei era ascunsa. Mi se facea deseori mila de ea, o mangaiam, dar s–o sarut ea niciodata nu–mi permitea. Pe noi ne pupa numai prin somn. Era o educatie pe cat de sentimentala, pe atat de stricta.

In copilaria–mi frageda, gasea timp sa ne coase papusi de panza umplute cu rumegatura de lemn. O–o–o, asta era cel mai preferat joc... Le–am spus si elevilor mei ca o sa invatam sa confectionam asemenea papusi. Cu acea papusa eu ma jucam chiar la 13–14 ani pe cuptor, o scaldam, o imbracam, imi placea foarte mult ...

...Chiar si in timpul foametei mama facea minuni culinare. Tin minte trei bucate din timpul foametei: gustul painii coapte din ghinda de stejar, era un fel de tort cu miere, cleioasa, putin dulcie, gustul borsului de primavara scos din cuptor cu urzici si bulgur (crupe din grau maruntit), si gustul a ceea ce azi ar semana cu pizza italiana – niste turte din faina, sare si apa care se coc pe plita si cu furculita li se fac gaurele, sunt foarte gustoase, putin sarate.

De fapt, viata noastra era mereu programata, viata copiilor de la sat. Aveam caprita si ducand–o la pascut, luam si broderia cu mine. Veneam la pranz si mama ma astepta, cand aveam 6 anisori, mama ma astepta cu Abecedarul in mana din care imi citea. Aici sunt sate ucrainene si in clasa intai m–am dus la scoala rusa si abia pe urma am trecut la Calarasi, unde am absolvit scoala romaneasca. Dar am invatat Abecedarul romanesc.

Cand am revenit la Palanca, se vindea numai casuta celuia care l–a dus pe tata in Siberia. Si noi am cumparat–o si am locuit in ea. Am fost mutati de 7 ori, n–am vazut–o insa niciodata pe mama iesita de pe fix, din cauza pelerinajului dintr–un sat in altul. Cum venea tata si–i spunea: "Pregateste bagajele, ca eu ma duc sa pregatesc locul", ea nu mai intra in discutie. In timpul permutarilor, mama n–a spart nici un vas, o canuta sau o farfurie. Cum impacheta ea vesela in cosuri de lozie, ca niciodata n–a spart nimic?"

Iarna trecuta Agripina Popa a plecat la cele vesnice. "Sa luati seama sa nu mi se piarda croseta din lucrare, ca Tanei o sa–i trebuiasca!" – ii tot dadea ea de grija vecinei cu putin timp inainte de moarte...

TATIANA POPA: Mi–a fost si–mi este foarte greu fara mama. Multi ani la rand incercam sa ma consolez cu aceasta viitoare mare pierdere, dar in zadar. Am avut un atasament reciproc nemaipomenit de puternic.

Mama deseori imi povestea un caz care ni se intamplase la Dunare: eu de trei ani ramasem pe mal, iar ea intrase in apa si a nimerit intr–o bulboana. Era cat pe ce sa fie inghitita de ape, dar gandul: "Ce va fi cu copilul meu?!" – i–a dat o asa putere ca s–a smuls din bulboana si a iesit la mal.

Am impresia ca mama a trait atatia ani numai ca sa–mi fie alaturi. Si–a pus gandul si toata forta ca sa–si lungeasca viata pentru mine. Ea a fost constienta pana–n ultima clipa, a muncit si–n aceeasi zi dupa masa i s–a facut rau, eu am chemat medicul, si ea m–a dojenit: "De ce l–ai adus, stii doar ca plec..."

Eu v–am mai spus ca ea era foarte retrasa. Iar de data aceasta m–a strans de mana si mi–a spus: "Fetita mea, aurasul meu, aurasul meu..." Asa a si murit. In ultimul an de viata, ea era foarte ingrijorata si–mi spunea ca presimtea ceva groaznic ce avea sa mi se intample mie.

Tot ce–am facut in viata mea, eu am facut–o in numele parintilor mei. Ii consider parte a unei generatii de sacrificiu. Ei niciodata n–au dorit si n–au cerut razbunare, spuneau ca razbunarea vine de la sine, dar eu, cu trecerea anilor, m–am patruns de dorinta de a ma revansa pentru ei, dar in felul meu. Muzeul "Casa Parinteasca" este o strategie frumoasa de a face dreptate pentru tragedia parintilor mei si a neamului.

In cinci ani de zile Muzeul "Casa Parinteasca" a cunoscut o evolutie spectaculoasa. In constituirea si dezvoltarea lui si–au adus contributia personalitati de stiinta si cultura, Uniunea Mesterilor Populari, Asociatia de Caritate si Asistenta sociala "Acasa", un interes tot mai mare manifesta PNUD Moldova, ANTREC MOLDOVA, ONG–uri din strainatate, sunteti sustinuta, caz rarisim pe la noi, si de administratia publica locala. Cum explicati un asemenea interes pentru activitatea Dvs.?

TATIANA POPA: Ideea "Casei Parintesti" trezeste ecou in sufletul fiecarui om, de aceea prinde. Cultul locasului parintesc persista peste tot unde sunt parinti si copii. Aici, la Palanca, am avut oaspeti din Suedia, Canada, Italia, Japonia, Franta, Olanda... Japonezii cum au reactionat? Eu am plans cand au venit femeile japoneze. In Casa Mare care de fapt este altarul unei case parintesti, ele si–au cerut permisiunea sa cante in fata fotografiilor parintilor mei, un cantec vechi de–al lor. E ceva foarte apropiat doinelor noastre, asa cum n–am inteles limba era foarte clar ca ele au cantat din tot sufletul durerea si alinarea de a se intoarce acasa. Asta a fost ceva deosebit.

Si cum au reactionat americanii la povestea vietii Dvs.?

TATIANA POPA: Deplasarea mea la Ohio, la trainingul in domeniul turismului rural organizat de Community Connections m–a marcat foarte mult. La americani, statul Ohio este asemanator cu al nostru, ocupa primul loc dupa cresterea vitelor, a carnii si a porumbului. Acolo pe toate strazile ti se propune porumb fiert, preparat de ei dupa o reteta deosebita si foarte gustos. Ciocalaul intreg, din sorturi speciale, dulci, laptoase, se fierbe, se imbiba cu diferite condimente si cu unt, se fixeaza pe un betisor si are un aspect frumos.

In America mi–a placut cel mai mult – ordinea, disciplina, organizarea modului de viata in toate. De aici vin toate succesele lor. In rest eu n–am vazut mare diferenta intre noi, cu tot luxul lor, ei sunt foarte simpli, modesti si foarte agreabili.

Printre ei te simti foarte liber. Fiind foarte deschisi, ei ne–au aratat cum sa depasim problemele legate de turismul rural. Am vazut sate frumoase, care–si etaleaza ce au mai valoros. Casa Florilor e cu adevarat imparatia florilor – si de ghiveci, si de gradina, si artificiale. Casa Ciocolatei, incepand de la poarta – totu–i numai ciocolata. Iar Casa Vinurilor este un depozit de vinuri, inclusiv si de pomusoare. Aici poti cumpara orice.

Noi, la Casa Parinteasca din Palanca am restabilit stravechiul obicei al moldovenilor de a servi oaspetele cu apa de fantana si cu dulceturi. Painea si sarea este o traditie straina noua, impusa pe timpuri in spatiul sovietic ca sa inlocuiasca traditiile autohtone. Si noi, preparam dulceturile noastre, in primul rand, din ciresele si perele ce cresc in curtea muzeului, dar mai facem dulceturi din papadie, din flori de salcam, sirop din petale de trandafir, restabilim retetele vechi. Francezii cand au venit si i–am servit, imediat ne–au intrebat: "Dar putem cumpara niste dulceata?" De unde?! Noi nu vindem pentru ca producem putin. Niste covoare foarte valoroase tesute "in bumbi", tehnologie restabilita recent nemaiintalnita in Europa, au luat calea strainatatii, de exemplu. Noi la Casa Parinteasca abia acum deschidem un atelier de producere a obiectelor de artizanat ce vor fi puse in vanzare. El va activa in paralel cu atelierul de instruire, unde zeci de fetite si femei vor invata sa brodeze, sa tese si sa croseteze. A venit timpul sa castigam de pe urma artei populare.

...Si–n America, am pregatit o masa de bucate traditionale moldovenesti. Am inventat niste denumiri!... Cert este ca ei stiu sa se bucure de orice element nou. Noi, in loc sa incurajam Frumosul, noi il anihilam prin invidie si dispret. Americanii, intotdeauna, sunt cu zambetul pe buze.

Eu, venind in costumul meu traditional cusut de mine, am fost rugata sa–l imbrac permanent pentru a sublinia specificul nostru national. Nu mi–am lasat traistuta de pe umar si coltisorul meu brodat. Pe toate strazile americane am mers asa. Acolo, poti sa umbli cum doresti, pe ei nu–i intereseaza vestimentatia, ci inteligenta. Si niste clipe de cea mai inalta tensiune sufleteasca le–am trait in Biserica Unita. Gazda americana ma intrebase de ce confesiune tin, eu i–am spus ca–s ortodoxa si ea m–a dus la Biserica Unita. Spre sfarsitul slujbei preotul anuntase ca printre enoriasi se afla si o persoana din Basarabia si m–a prezentat. Toata lumea s–a ridicat in picioare si s–a rugat pentru mine, ca sa revin cu bine acasa si sa am parte de tot ce–i bun in viata... Am plans de emotii...

Mi–a parut astazi mai stramta ca altadata Casa Parinteasca. Mai multi copii, mai multa forfota...

TATIANA POPA: Copiii, bunii mei elevi, traiesc aceleasi vise ca si mine – sa ne extindem activitatile. La–nceput de martie ei mi–au facut un mic cadou. Eu primesc doar cadourile facute de ei, nu cele cumparate, pentru a ma bucura de rodul muncii lor.

Dar de data aceasta ei mi–au incalcat porunca si mi–au cumparat un suvenir, o mica sculptura de culoare alba cu mieluti si ingerasi. Acest dar inlocuieste, in viziunea lor, poarta de la Poiana Povestilor, pe care vreau s–o amenajez in curtea din fata casei, pe care o vad impodobita cu eroii povestilor moldovenesti, in special, cu cei ai lui Ion Creanga. Pe langa personajele sculptate in lemn, vor mai fi si scrancioburi traditionale moldovenesti cu diferite foisoare ce tin de traditia autohtona. Aici vor putea sa vina atat adultii, cat si copiii pentru a se juca. Si desigur va fi o scena care va gazdui diferite manifestari culturale.

Noi speram ca se va face dreptate si in sfarsit va fi restabilita toata curtea cu acareturile ei, care ne–ar adauga un spatiu de circa 100 m2. Aici, s–au intreprins niste tertipuri in legatura cu cota valorica si cea de–a doua casa care apartinea bunicilor mei, trebuie azi s–o cumpar. Insa avem nevoie de acest teren. Au venit reprezentanti de la UNESCO si m–au intrebat daca as accepta sa ofer un atelier de instruire, lumea se intereseaza.

Multi prieteni ma ajuta si, in primul rand, Felicia Cretu care mi–a fost alaturi in clipele cele mai grele. Gratie faimei muzeului, iarna curenta la Palanca s–a implimentat un proiect de aprovizionare cu apa. Fantana arteziana si apeductul, care n–a functionat de 5–6 ani, fusese reparat cu sustinerea Consiliului Mondial al Bisericilor si–n curand va aduce apa in casele oamenilor.

Vara trecuta Ion Balteanu, presedintele Uniunii Mesterilor Populari, cu 13 mesteri lemnari, doi din Romania, si–au organizat aici un atelier de creatie. Au trait in corturi, insa cand ploua se doseau la un loc amenajat in sopron. Au facut coloane pentru casa, in loc de tevile de metal care erau. Eu as vrea ca aici sa vina oamenii de creatie, sa fie un loc care sa le convina si sub aspect moral si sub cel economic, sa–si creeze in liniste si pace lucrarile.

Acum primavara avem de gand sa schimbam acoperisul, sa punem unul de tigla, sa restabilim foisorul pentru a reda un aspect traditional casei. Vara asta vom renova si finisa muzeul, paralel cu munca din atelier. Si plus la aceasta am deschis si atelierul de croitorie unde invata mestesugul 15 femei si fete. In curand vom trece la coaserea plapumelor din lana naturala si a altor lucruri utile in gospodarie.

De ce–a plecat mama Dvs. atat de–ndurerata si neimpacata? De ce v–a zis ca va asteapta ceva ingrozitor?

TATIANA POPA: Mama a asteptat toata viata sa reintre in posesia intregii sale averi – a doua case, care erau averea parintilor ei, bunelul Vasile fiind brigadirul ocolului silvic Lapusna. Ea mi–a urmarit clipa de clipa efortul meu neomenesc, de a ridica din ruini singura cladire retrocedata si considera o nedreptate faptul ca am fost nevoita sa fac un asemenea efort, casa noastra fiind transformata in depozit, apoi aici erau aduse oi...

Dar picatura care a umplut paharul amarului mamei a fost decizia Ministerului Culturii de a muta in fata Casei Parintesti bisericuta de lemn, monument de istorie si cultura din secolul 16–17, care se afla acum la vreo suta de metri mai la deal de casa, in cimitir. Eu am batut multi ani alarma, atentionand pe diferite cai societatea despre soarta acestui monument unicat lasat de izbeliste. Am pledat pentru restaurarea ei si punerea in valoare. Dar nu in asemenea mod, zmulsa din radacina ei, din taina–i divina si mutata intr–un loc absolut inadecvat. Si impotriva unei biserici, chiar de va fi o macheta, cum sa protestezi?

Felul cum se rezolva soarta acestei biserici, este ceva foarte regretabil, pentru mine.

— Ce parere aveti despre stramutarea bisericii de lemn din Palanca?

EUGEN BAZGU, expert la Ministerul Culturii: Biserica din Palanca este actualmente cea mai veche biserica de lemn in spatiul nostru. Unui atare monument, conform legislatiei, ii trebuie asigurata vizualizarea si pastrarea. Timp de zece ani administratia publica locala, nu si–a onorat nici o promisiune de a se implica in soarta acestei biserici. Si acum, daca se pune la cale finisarea bisericii de piatra de alaturi, cu inaltimea de 28 metri, ea va umbri definitiv biserica de lemn. Locul nou care i s–a potrivit nu este unul intamplator – acolo s–a aflat casa preotului.

IURIE COLESNIC, cercetator literar: Nu se admite, nu este crestineste sa muti din locul ei o biserica care se stie ca se inalta pe niste oseminte...

SILVIA CIBOTARU, sef Directia Patrimoniu, Ministerul Culturii: Soarta unui asemenea monument de istorie si cultura trebuie s–o rezolve specialistii. Vom pierde acest monument daca nu–l vom muta si conserva. Asezata in fata Casei Parintesti, biserica de lemn nu va impiedica, ci va completa proiectul Tatianei Popa.

ELENA POSTOLACHE, doctor in stiinte: Bisericuta din Palanca trebuie sa ramana la locul sau initial. Altfel ea–si pierde istoricul, aura sa inedita si irepetabila. Mai degraba as fi de acord sa fie demolata temelia bisericii de piatra, cladita dar nefinisata in secolul trecut in chiar fata bisericii de lemn, dosindu–i frumusetea.

ION BALTEANU, presedintele Uniunii Mesterilor Populari: Stramutarea bisericii pe un loc ingust intre casele satului o sa–i minimalizeze si nici de cum n–o sa–i accentueze valoarea. Eu as propune doua solutii – sau sa fie trasa mai la o parte, scoasa din umbra bisericii de piatra de alaturi. Sau, daca se insista atat de mult cu mutarea si vizualizarea, sa fie montat acest edificiu bisericesc intr–un anturaj mai potrivit, in afara satului sau la intrarea in sat pe un loc vazut de pretutindeni.

TATIANA POPA: "In adolescenta mea, am citit o carte a unei scriitoare engleze din secolul 17, pe care o reproduc de fiecare data la lectiile mele. Era descrisa tragedia unei fetite oarbe, mute si hipoacuzice, care intalnise un Mare Dascal. Acesta a luat–o de mana, a dus–o la izvor si, dupa ce i–a turnat apa pe maini, i–a scris cu degetul pe palma cuvantul "apa". Dupa asta, ca–i izvor, dupa asta, ca–s pasarele, ca–i cantec, ca–i culoare, ca–i verde, ca–i albastru... La 16 ani fetita cunostea cinci limbi, era de–o inteligenta sclipitoare. Dar principalul e ca fetita a devenit scriitoare si intr–o carte a sa a marturisit urmatoarele: "Eu sunt cea mai fericita pe pamant si nu–i inteleg pe oamenii care vad, aud, vorbesc si se plang ca le este greu. Dar eu sunt fericita, pentru ca tin legatura cu universul. Atunci cand ma salut cu cineva, dupa mana lui calda, moale, stiu ca este om bun la inima; si stiu a recunoaste, tot dupa atingerea de mana, oamenii cu inima aspra". Eu am cautat aceasta carte, interesata s–o recitesc, dar nu am gasit–o. Ma gandesc deseori la puterea acelui Dascal care a facut viata fetitei cu triplu handicap. Poporul nostru din stanga Prutului, prin vitregia istoriei, a fost lipsit de grai; s–a cautat sa i se lege ochii, sa i se astupe urechile, sa fie lipsit de memorie chiar. Avem nevoie de Dascali, dar mai avem nevoie si de o pornire din interior. Poporul nostru trebuie dascalit indelung, ca sa se patrunda de sensul cuvintelor ce i–s scrise in palma; dar si el, cu toata fiinta, trebuie sa le insuseasca, aceste trei cuvinte: "unitate", "natiune", "viitor".

Viorica CUCEREANU

(Sunt folosite fragmente din cartea "Femeia in labirintul istoriei", Chisinau, editura Stiinta, 2003)