La Editura «Cartier» a apărut cartea «Suferinţele centaurului», de Andrei Ţurcanu, ocazie potrivită să–l provoc pe Andrei Ţurcanu la un dialog.

— Cum ai ajuns la «Suferinţele centaurului»?

— Prin înţelegerea şi susţinerea directorului Editurii «Cartier», Gheorghe Erizanu. Imaginea «centaurului» mă obsedează încă de pe când eram student. Jumătate bărbat, jumătate cal — ce poate fi mai cutremurător pentru simbolizarea dublei ontologii a fiinţei umane decât această alcătuire mitică? Pentru noi, acest simbol are, cred, o semnificaţie deosebită. Suntem, în totalitate, nişte fracturaţi, ceva inform, neorganic, ceva «lipit» din jumătăţi străine ori înstrăinate, opuse sau chiar incompatibile. Jumătate români — jumătate moldoveni, jumătate sovietici — jumătate europeni, jumătate punct — jumătate virgulă, jumătate gravizi – jumătate avortaţi. Cinevaşi–oricum–oarece–oricui — iată ce suntem. Un talmeş–balmeş imposibil, un amestec de absurd şi tragic, de patetic şi mizerie.

— Te referi cumva la ultimul sondaj sociologic IMAS?

— Şi ultimul sondaj, şi cele anterioare au scos în evidenţă o situaţie sociologică plină de paradoxuri. Dar acestea nu sunt decât reflexele unor contradicţii mai adânci ale fiinţei naţionale, oglinda naturii ei fracturate, «centauriene». Depinde însă din ce perspectivă vii să contempli această fiinţă cu dedublările ei infinite. Viziunea cea mai simplă, una profund duşmănoasă poporului nostru, este cea care ne reduce la condiţia de dobitoace primare, cu reacţii pur fiziologice, docile şi supuse, uşor de manevrat, incapabile să se conducă singure şi numai bune de condus. Ştii cumva cum ne numesc curent, cu un dispreţ suveran, auguştii magi ai acestei şcoli antropologice (anti)moldoveneşti? BÂDLO, adică aborigeni primitivi, lipsiţi de inteligenţă.

— Dar ce a fost pentru tine critica literară, politica, pe care, se pare, le–ai abandonat definitive?

— Din firea mea sunt un maximalist, în acţiuni, în cerinţele faţă de mine şi faţă de ceilalţi. Detest «jumătăţile» amatoriste, diletantismul lucrului făcut «pe încercate», de mântuială. Dar îmi repugnă şi «tehnicismul» fără suflet, profesionalismul de serviciu, fără patos, fără combustie interioară. Sunt un om cu un simţ accentuat al răspunderii, un ins care «arde» în ceea ce face. Iar ceea ce fac e ghidat ori trebuie neapărat să ducă spre adevăr. Recunosc, numai poezia satisface maximalismul meu în totalitate, numai aici am deplina libertate de a fi întru adevăr, cum ar fi spus Noica. Numai în poezie pot fi (şi sunt!) sincer şi liber ca în faţa lui Dumnezeu. Că nu au fost premiate cărţile mele de poezie, nu–mi pasă. Că s–a scris puţin despre ele — sunt sigur, se va scrie. Critica literară mi–a produs anumite (mici şi puţine) satisfacţii într–o epocă când aveam atâtea de spus şi când nici nu puteam admite gândul că poeziile pe care le scriam pot fi publicate. Politica — da! cu ea e altă poveste. Atât cât a fost O POLITICĂ NAŢIONALĂ, UNA PENTRU TOŢI, adică până la alegerile parlamentare din iarna lui 1990, politica a fost pentru mine TOTUL. Imediat însă ce au apărut «listele» electorale, am resimţit cum în locul politicii naţionale vine politicianismul cu secătura politicianistă agresivă şi cinică în frunte. Disperat, ce era să fac? Am tăcut. Câteva ieşiri «inoportune», care erau mai degrabă nişte gesturi deznădăjduite de «sinucigaş» politic, au fost pe loc sancţionate. Un ins, căpătuit bine cu banii de la cenaclul «A. Mateevici», şi care azi încearcă să încalece mârţoaga «liberală», mi–a trimis acasă un cap de câine. A făcut–o la indicaţia «şefului», un ministru de atunci şi, fireşte, un mare «patriot», trecut nu peste multă vreme deschis în solda lui Antiufeev. Etc.,etc., etc. Mai târziu am mai avut nişte iluzii. Credeam că fac un mare serviciu poporului, ţării, punând stavilă «răului mai mare», ajutând să vină în frunte «răul mai mic». Iluzii! Nu există rău mai mare sau mai mic. Răul este rău şi punctum. De când am înţeles acest adevăr simplu m–am retras în sine şi m–am făcut cutie de rezonanţă. Ciocănesc adâncurile şi mă bucur când ele îmi răspund cu un sunet neaşteptat de orgă cosmică. Înţeleg că acesta e sunetul adevărului şi–l pun pe hârtie. În aceste momente sunt foarte fericit.

Antonina Sarbu