La recreatie coridoarele Universitatii de Stat din Chisinau erau pline de fum. Ne adunam de obicei "la o tigara" la etajul doi, pe palier, unde intre studentii de la filologie se incingeau discutii "savante" despre toate cate se intamplau la facultate, acasa, in strada si, desigur, pe la caminele studentesti. Acele discutii se dizolvau in rotocoale lenese de fum pana la sfarsitul recreatiei, dupa care majoritatea fumatorilor intarziam la cursuri. Pentru unii dintre noi aceste intarzieri devenisera traditionale...

"Dezbaterile" banale si interminabile, continuau in soapta si in sala de curs, incat unii profesori mai vigilenti erau nevoiti sa–si intrerupa prelegerile pentru a–l scoate pe vreun student "afara" si sa puna astfel capat curiozitatilor noastre susotite.

***

Atunci, la primii nostri pasi prin aulele universitare, nu banuiam ca facultatea va fi pentru noi si un laborator de inoculare a fricii. Frica de a spune ceva "ce nu trebuie", frica de a critica pe vreun profesor, lider comsomolist, pe vreun scriitor al puterii etc. Nimeni niciodata nu ne vorbise despre frica de a vorbi. Puterea nu avea nevoie de noi si noi nu stiam a ne teme atunci de putere. Fiind studenti in anul I, veniti in majoritate din scolile satesti, eram inca liberi, naivi si plini de visele romantice ale tineretei. Asa eram la inceput, boboci ai Facultatii de Litere, cu cate un caiet de poezie subsioara, setosi de lecturi si aventuri...

Auzisem desigur ca la Universitate exista o sectie speciala a KGB–ului, dar nu stiam unde se afla ea, cine sunt persoanele care activeaza in aceasta subdiviziune universitara si cu ce se ocupa ele. Foarte rar se facea vreo aluzie la misterioasa organizatie si nimeni nu manifesta o curiozitate deosebita pentru agentii nevazuti, arhisecreti care traiau printre noi. Iata de ce atunci, la inceput de studentie, nu puteam sesiza vreo legatura intre fumul discutiilor de la recreatii si securitatea tarii. Viata noastra decurgea intr–un mod pasnic, desi in ultimii ani reusiseram deja sa petrecem in lumea celor drepti doi conducatori de partid (adica de Stat). La conducerea Partidului Comunist al URSS veneau niste batrani ramoliti, lipsiti de personalitate, care abia de se mai tineau pe picioare. Pentru noi nu avea absolut nici o importanta cine era noul conducator al statului, al PCUS, atata doar ca trebuia sa le cunoastem pe de rost numele, biografia si titlurile (in eventualitatea daca vreun profesor te intreba aceste date la examen, pentru a–ti verifica "competenta politica").

Venise timpul sa ne luam ramas bun si de la al treilea conducator de Stat. Decesele lor ne provocau unul si acelasi necaz. Fiecare nou prim–secretar de Partid Comunist isi avea ciudateniile sale cu urmari directe asupra studentilor. Nu reusea bine noul prim–secretar de partid sa ia locul predecesorului, ca imediat se schimbau lozincile si tezele lipite pe toate gardurile sovietice, lozinci pe care le gaseam ulterior anexate la asa–zisele manuale de comunism stiintific si pe care trebuia sa le cunoastem "la examene".

Un profesor de estetica literara (devenit dupa "perestroica" lui Gorbaciov liderul celei mai reactionare miscari procomuniste si proruse din Moldova) insista sa invatam a citi documentele Partidului Comunist "cu creionul in mana", pentru a sesiza astfel "adevarata delectare estetica". Kremlinul ne adormea in fiecare seara, ani la rand cu cantece patriotice si ne trezea in fiecare dimineata cu noi "directive de dezvoltare", dar si cu bancuri proaspete despre Partidul Pensionarilor Comunisti, despre lingaii din comsomol si conducatorii acestuia. In cozile fara de sfarsit dupa incaltaminte si salam, ne amuzam cu tot felul de glume si bancuri politice.

Asa–zisa calire politico–ideologica se facea oriunde, de la mic la mare, incepand cu gradinita de copii, continuand cu careurile pionieresti, cotizatiile comsomoliste si terminand cu "unitatea de nezdruncinat" a celor din Partidul Comunist cu cei fara de nici un partid. De la nastere si pana la cele patru scanduri fiecare cetatean sovietic reusea sa memoreze fie vreo lozinca, fie vreun banc, ceea ce insemna ca nu a trait omul chiar degeaba pe lumea asta.

***

Dar sa revenim la culoarele Universitatii de Stat din Chisinau, caci practic de aici a si inceput intreaga noastra poveste. In acel an de cotitura si de dus rece (asa l–am numit noi mai tarziu), locuiam intr–o camera din caminul de pe strada Victoriei, impreuna cu alti trei colegi de grupa: Alic, Grigore si Tudor. Ne unea pe toti o frumoasa prietenie studenteasca si odaita stramta cu peretii imbibati de mirosul greu al cartofilor prajiti. Uneroi contemplam plictisiti sumbrul peisaj urban, nestirbit pana azi — o inchisoare, niste tancuri si tunuri rusesti parcate intr–un muzeu deschis, nu se stie de cine, chiar linga inchisoare si un cimitir. Discutam mai mult despre fete, despre secretele seducerii si doar uneori, dupa sarbatori, cand ne intorceam de la parinti, de la tara, ne adunam la un pahar de vorba mai "serioasa".

Acele vorbe de duh, adunate in jurul unui pahar de vin cu miros de "capsuna", adus la Chisinau de undeva din Codrii Strasenilor, acele discutii fine, pline de umor, cu rolul bine definit al fiecaruia, devenisera adevaratele noastre sarbatori, o a doua Alma Mater.

Polemicele pe orice tema se transformau treptat in adevarate lectii de improvizatii verbale, de cautari ale celor mai ingenioase glume. Ele devenira un cult, o forma alegorica de autoafirmare, o parte a vietii noastre, o permanenta necesitate ce ne absorbea totalmente. Intrebarile si raspunsurile, argumentele si contraargumentele se impleteau in dialoguri subtile, punandu–ne la incercare intuitia replicii si forta rationamentului. Nutream o simpatie ascunsa si o atractie deosebita, aparte, fata de oamenii care puteau sa discute si care acceptau provocarile imprevizibilului intr–o polemica echivoca. Nu stiu cum de incoltise in noi acel dor permanent, acea pretentiune de a ne intalni si a pune astfel tara la cale, de a folosi la maximum argumentele logice, bine formulate, de a fi corecti si a ne respecta. Zic nu stiu, fiindca majoritatea dascalilor nostri, nu ar fi putut in nici un caz sa ne fie model in aceasta privinta, exceptie facind profesorii de literatura universala si literatura pentru copii. Erau doi tineri intelectuali, care, cu riscul de a–si distruge cariera, nu scapau prilejul de a–l plasa in acelasi context pe Balzac, Dostoievski, Negruzzi, Alecsandri, Lenin si Brejnev, ridiculizand, intr–un mod foarte discret, pretentiunile filologice ale conducatorilor comunisti.

In rest, suportam atitudinea aroganta, deseori cinica, a cadrelor didactice sovietice, care se transforma intr–o adevarata tortura psihologica pentru noi. Mai ales in preajma examenelor. Rautatea, suspiciunea si aroganta cu care eram tratati de unii pretinsi dascali universitari ne plasau pe o permanenta pozitie de defensiva si ne intareau instinctul conservarii individuale si de grup. Ne aparam cum puteam de acele creaturi infatuate si deseori ne miram cum naiba de a ajuns el sa fie decan al facultatii ori sef de catedra, daca nu stie nimic altceva sa faca, decat sa ne vorbeasca in dodii si pe dibuite cate ceva despre asa–zisa literatura moldoveneasca in epoca socialismului dezvoltat. Un pretins critic literar, sef de catedra, un tip extrem de vigilent, dupa aparitia la Moscova a unui nou roman de Druta ori Aitmatov, incerca sa ne mai tina la Chisinau cu "Jeschili inci bizii" pe masa. Facultatea devenise de fapt un laborator antiromanesc de propaganda socialista si de spalare a creierilor. Despre ce stiinta putea fi vorba, daca la seminarul de gramatica profesorul dr. insista sa–i recitam pe de rost regulile de punctuatie conform propriului sau sistem: "Recita regula numarul o suta douazeci si patru..."

Cu cat insa "regulile" erau mai rigide, cu atat mai mult cautam sa le ocolim si acele cautari ne aduceau uneori la paradoxuri amuzante... Gaseam numaidecat prilejul si timpul sa ne mai "miram" (a cata oara!) de munca "titanica" ce a fost necesara la traducerea lui Sadoveanu din romana in... "moldoveneasca" (aveam un profesor care se lauda ca a contribuit la aceasta traducere si ca, daca n–ar fi fost el, Sadoveanu ar fi fost pentru totdeauna ocupat de romani). Apoi ne minunam cum de am ajuns in anul trei al Facultatii de litere, fara sa citim pana la sfarsit operele socialiste "de capatai" ale literaturii sovietice moldovenesti "Lumina" si "Sat uitat", obligatorii pentru toate examenele universitare, pentru toti abiturientii si absolventii...

Si astfel, de la un pahar de vorba la altul, camera din caminul studentesc se transforma in scena unor splendide improvizatii teatralizate. Fiecare il imita pe profesorul sau "iubit". Indeosebi de talentat in acest gen de arta s–a dovedit a fi Tudor. Cand venea vorba de profesorul de folclor, ii imita cu precizie nu doar gesturile, replicile si intonatia, ci reusea sa creeze tipul clasic al Profesorului Universitar din Moldavia Socialista, un chip epocal, care intruchipa nimicnicia pusa in capul mesei, capodopera de varf a unei epoci ideologice, in care principala preocupare a sistemului de educatie era anihilarea oricarei sclipiri de judecata individuala.

"Prezentarile" scenice ale colegului nostru aveau un farmec aparte... Ne asezam cu totii mai departe de masa, lasandu–l pirotind in palme (asa cum adormea batranul evreu chiar la inceput de curs). La un moment dat acesta tresarea, mijindu–si ochii peste lentilele ochelarilor. Ne privea un timp holbat intr–o tacere nauca, dorind parca sa se convinga ca nu viseaza. Baga apoi, fara nici o jena, degetul mic in ureche si, cu o miscare lenesa, scotea de acolo ce gasea. Studia atent produsul capatat in rezultatul acestui efort, dupa care rostea cu satisfactie, foarte lent, dus pe ganduri parca, sacramentala fraza: "si acum ...sa iasa la r–r–r–a–raspuns..." Aici "profesorul" neaparat facea o pauza, indreptandu–si smecher privirile de la deget la auditoriu... Apoi Tudor isi rostea numele si prenumele cu o precizie impecabila: "Tu–dor–r–r... Pota–r–r–rneanu!"

Radeam. Cum putea fi altfel daca chiar de la prima sesiune numerele de glorie ale circului universitar ni se deschideau in toata splendoarea lor. Unica intrebare, cu care se adresa tuturor studentilor un lector universitar la examene, viza mica sa brosurica, o compilatie ca multe altele din diferite surse romanesti.

— Ai vazut cartea mea? intreba lectorul asa, tam–nisam, privindu–si studentul in ochi, cautand parca sa inteleaga daca acesta va spune adevarul.

— Am vazut–o.

— Si ai tinut–o in maini?

— Da, am tinut–o.

— Si... zici ca te–ai uitat bine la ea?

— Da, bine, bine.

— Si daca zici ca te–ai uitat, spune ce culoare are?

— Albastra.

— Albastru–inchis sau deschis?

— Deschis.

— Nu–i adevarat, cartea mea e de culoare albastru–inchis.

Lectorul nu mai tinea seama ca brosurica o scrisese cu douazeci de ani in urma si culoarea de pe coperta se spalacise de scurgerea anilor.

Radeam si ne amuzam de prostia fara margini pe care omul este in stare sa o edifice in scurta sa viata. Cam acestea puteau fi "pacatele" noastre studentesti, pentru care nu puteam fi aspru pedepsiti. Nu aveam inca frica de a ne delecta si a ne distra cum consideram de cuviinta ca e mai bine.

Nu puteam banui ca suntem ascultati in permanenta, ca si mobilierul, si peretii erau puse atunci in slujba KGB–ului. Prin vizoare bine camuflate "spectacolele" noastre erau urmarite, analizate de partid, de comsomol, de securitate. Fiecare pas, fiecare miscare, fiecare sarut pe obrazul unei fete intr–un miez de noapte de vara, orice gand rostit si nerostit de un student de la filologie, toate erau trecute in catastihurile securitatii. Urechea invizibila a KGB–ului era omniprezenta in viata fiecaruia dintre noi. Prin indrazneala de a zeflemisi, de a ne simti liberi si incercarea de a cugeta, ne indepartam de canoanele educatiei socialiste. Noi trebuia sa fim reeducati. Daca nu de bunavoie — cu forta. In acest sens sistemul de securitate de atunci s–a dovedit a fi foarte si foarte inventiv.

(va urma)

Andrei Esanu, doctor habilitat in istorie, membru corespondent al Academiei de Stiinte a Moldovei:

Nu stiam de existenta unor asemenea "organe" cand eram student. Ne consideram oameni mici si neimportanti pentru structuri de asemenea gen. La fel, nici nu banuiam ca printre colegii nostri exista suflori. Cand cineva ne spunea ca ei exista, noi nu–l credeam. Cu toate acestea, observam ca sunt cativa studenti fara merite deosebite, care erau favorizati de catre profesori, fara sa stim de ce. Stiam de existenta cladirii (sediul de ieri si de astazi al Securitatii de stat) de langa Planetariu (astazi Biserica "Schimbarea la fata a Mantuitorului"), dar nu banuiam ca institutia data are ramificatii atat de multe si de dezvoltate.

Tin minte ca, in 1966, cand eram in anul I de facultate, toamna (abia ne intorsesem de la cules tutun), a fost organizata o adunare comsomolista. Atunci au fost exmatriculati mai multi studenti ai Universitatii de Stat, fara a ni se da prea multe detalii. Mai tarziu am inteles care a fost motivul. Printre colegii nostri erau cativa oameni care luau notite la cursuri, scriind in grafie latina. Acestia au disparut dintre noi la scurt timp dupa admiterea la studii, fiind exmatriculati. Nici nu reusisem sa facem cunostinta cu ei… Apoi au disparut si altii, dar, la fel ca inainte, nu ni se explica de ce pleaca acestia?

De mentionat ca, in sala de lectura a Bibliotecii "N. Krupskaia" (astazi Biblioteca Nationala a R. Moldova), unde se citeau carti in limbi straine (acolo se aflau si cartile in limba romana), se faceau fise speciale pentru toti cititorii. Mai tarziu ne–am dat seama de ce.

Elena Postica, doctor in istorie, sefa de sectie la Muzeul National de Istorie, absolventa Facultatii de Istorie a Universitatii de Stat din Moldova (promotia 1976):

Fiind studenti, in primii ani de studii, nu prea ne dadeam seama de pericolul care ne pastea daca am fi fost denuntati la sectia KGB a Universitatii. Eram tineri, nu prea stiam ce se intampla. Abia cand am aflat de cazul unui student, coleg de facultate dintr–un an superior, care a fost exmatriculat, ne–am dat seama de pericol. Acest lucru ne–a socat. Colegul nostru fusese exmatriculat pentru ca asculta posturile de radio straine ("Europa Libera", "Vocea Americii" s.a.), pentru ca semna in borderouri cu grafie latina etc. A fost acuzat de nationalism. Era prin 1972 — 1973 (eu intrasem la facultate in 1971). Atunci am inteles ca orice persoana, care are opinii diferite de cele oficiale, poate suferi, dar nu ne dadeam seama cine dintre colegii nostri colaboreaza cu securitatea si ar putea sa–si vanda aproapele.

Colegii nostri mai mari, in schimb, cunosteau alte asemenea situatii, pentru ca, in 1971, se intamplase bine cunoscutul caz Gheorghe Ghimpu.

Vlad Ghimpu, doctor in istorie, director adjunct al Muzeului National de Istorie al Moldovei, absolvent al Facultatii de Istorie a Universitatii de Stat din Moldova (promotia 1986):

M–a marcat mult existenta acestei institutii. Am fost chemat de mai multe ori la interogatorii. La un moment dat chiar a fost pusa problema exmatricularii mele de la Facultatea de Istorie a Universitatii de Stat din Moldova (atunci Universitatea "V. I. Lenin"). La o adunare de partid a Facultatii de Istorie am fost categorisiti drept "nationalisti", pentru niste opinii exprimate de noi in cadrul unor discutii cu colegii de facultate. Opiniile noastre se refereau la realitatea sovietica a acelor ani.

In afara de mine, de organele Comitetului securitatii de stat mai erau vizati prietenii mei, Nicolae Cretu si Victor Odochiciuc. Era in anul de studii 1984–1985, noi fiind in anul IV. S–au gasit destui asa–zisi colegi care ne–au turnat la Securitate (acestia fac in prezent cariera capitalista, nu comunista).

S–a facut mai intai o adunare de partid, la care s–a discutat situatia noastra. Decanul Facultatii de Istorie (Afanasie Repida) a cerut exmatricularea noastra, dar, datorita unor imprejurari (decanul avea un opozant, care era impotriva exmatricularii), nu a fost luata aceasta hotarare. S–a decis ca problema noastra trebuie sa mai fie discutata si la adunarile comsomoliste. S–au organizat mai multe astfel de adunari, in cadrul carora colegii nostri trebuiau sa ne condamne. Din fericire, cu unele exceptii, colegii ne–au sustinut, ne–au luat apararea. Trebuie sa mentionez ca fetele erau cele care ne sustineau cel mai mult, si datorita lor am absolvit, in 1986, Facultatea de Istorie.

Sondaj realizat de Maria PRAPORSCIC