Nimic nu prevestea aceasta napasta, aceasta tragedie a poporului nostru. 13 iunie — infioratoare zi. Putini au putut sti, gandi si intelege ca s–ar putea intampla asa ceva pe acest pamant patimit si inecat in sange nevinovat...
Marfarele au fost aduse in gari cu cateva zile mai devreme. Din timp, erau completate si listele care mai erau si studiate amanuntit, ca nu cumva sa fie uitat vreunul. Listele erau studiate si tinute in mare taina, astfel incat, lovitura de gratie sa fie data prin surprindere. Au fost mobilizati toti comunistii, nkvd–istii, toti tradatorii si paratorii, cei care nu si–au iubit niciodata neamul, tara. Vicepresedinte al sovietului orasanesc era Polosov. E drept, el traia bine cu tata, dar ce putea face? Masina diabolica functiona si nu mai era cu putinta s–o opresti.
Cu o luna si ceva mai inainte, la un pahar de vin, Polosov i–a spus, printre altele, lui tata:
— Stefan Egorovici, ar fi bine ca dumneata sa te muti undeva, in alta parte... Multe se pot intampla...Vinde, imparte totul, schimba–ti locul de trai...
Mai mult nu i–a spus nimic. Pentru unul care ar fi trait mai mult timp in URSS, acest sfat ar fi fost de ajuns ca el sa–si stranga boarfele, sa–si ia femeia si copiii si sa dispara... Sa i se piarda urma...Dar tata, ca toti basarabenii care abia gustasera din "fericirea" sovietica n–a inteles talcul acelor vorbe...
Dupa tata au venit noaptea, la ora 24.00. Erau trei: doi civili si unul in uniforma de nkvd–ist. Treziti din somn, buimaciti, ai nostri au deschis. Oaspetii nepoftiti au intrat si le–au ordonat sa se imbrace, apoi le–au citit ordinul de deportare in tinuturile inghetate. Tata se astepta la orice, numai la asta nu. Nu credea ca va fi luat si dus de acasa... Lacrimile ii curgeau pe obrazul indurerat...
Din tot ce mai avea in casa si pe langa casa le–au dat voie sa ia 100 de kg de bagaj... Noroc de Iulia Ivanovna, care a inceput sa stranga cate ceva. Alegea in pripa si punea lucrurile in sac, in sacose si geamantane. Punea, scotea si iar punea... De ea s–a apropiat soferul masinii, in care urmau sa fie incarcati.
— Tovarasa, luati–va haine calde si de mancare. Unde va duceti ii frig... Haine calde...
Iulia Ivanovna s–a uitat lung la el, neintelegand ce vrea sa spuna...
— Imbracaminte calduroasa si mancare... Drumul e lung.
Tata asa si nu a putut sa–si revina. Avea sufletul zdrobit.
Trezit din somn si infricosat de vorbele rastite ale celor trei, fratele meu, de 9 ani, dardaia intr–un ungher.
— Du–te la tanti Vera, i–a zis Iulia Ivanovna, gandindu–se ca, poate, macar el va scapa. Tolic a tasnit in noaptea neagra, a batut in geam la tanti Vera. Dar n–a raspuns nimeni...
Tanti Vera se afla in casa, ingrozita, ii zarise pe nkvd–isti in curte — siluetele lor se miscau ba ici, ba colo. De frica, s–a temut sa–i deschida fratelui meu. Vazand ca nu raspunde nimeni, Tolic s–a intors acasa unde au fost incarcati in masina si dusi la gara Pamanteni. Vagoanele — zeci de vagoane — ii asteptau, trase pe linii. Baltiul nu mai vazuse asa ceva. Inca din vremea tarului, cand pe strazi erau dusi condamnatii la ocna… Lume multa in fata garii. Pe peron nu e voie sa treci. Santinele cu pusca in mana peste tot. Cei urcati cu de–a sila in vagoane plang. Si rudele plang afara. Plang oameni necunoscuti… Plang copii dupa gratii. Soldatii din escorta se plimba in lungul vagoanelor, nu le pasa de nimeni si de nimic. Vagoanele sunt incuiate pe din afara, in ele — oameni nevinovati de toate neamurile: moldoveni, rusi, ucraineni, evrei… Basarabeni…
"Eliberati" cu numai un an in urma, erau scosi din casele lor si dusi in Siberia. Intre timp, barbatii au fost despartiti de femei si copii…Toate familiile destramate.
Spre seara, trenurile s–au pornit unul dupa altul, spre rasarit. Despre cele intamplate mi–a povestit mama Iuliei Ivanovna, cand, dupa doua zile, am sosit de la Chisinau la Balti. O ascultam si plansul ma ineca… Casa — pustie…Umbla rusii prin ea si cumpara de la bunica, la preturi derizorii, cate ceva din lucrurile ramase.
Bunica mi–a dat ceva bani, am luat doua costume a lui Costache Leanca, pe care tata le pastra, tragand nadejde ca se va intoarce candva, din lagarul Suhobezvodnaia de langa orasul Gorki, unde a fost dus imediat dupa ziua fatala, 28.06.1940, cand toti deputatii din Sf. Tarii ramasi in Basarabia au fost arestati, unii impuscati, pentru ca au unit neamul romanesc in 1918. Tata mai credea ca dreptatea va invinge si ca mos Costache va fi cercetat si eliberat…Cat de naivi am fost noi, romanii basarabeni. M–am intors la Chisinau, unde tot asteptam ca ovirul sovietic ne va da drumul in Tara, in Romania. Nu l–am mai vazut niciodata pe tatal meu, Stefan Pirogan, primar de Balti, timp de 11 ani, democrat cu idei socialiste, care a murit in lagarul Ivdei din Ural, la doar 52 de ani, despartit de familie si judecat in cea mai umana "tara din lume". Si azi, cand unii din cei bolnavi de nostalgie readuc monumentul lui Lenin in sate, nestiind istoria adevarata, nestiind ca Lenin a fost cel mai mare criminal al sec. XX... Pe constiinta lui au fost zeci de milioane de vieti omenesti ucise si Dumnezeu l–a facut nebun la o varsta tanara. Dumnezeu nu–i va uita pe acei de azi a caror maini sunt patate de sangele multor popoare.
Vadim PIROGAN