Viata fiecarui om se imparte in "pana la" si "dupa". Pana la moartea mamei — dupa moartea mamei. Pana la nasterea copilului — dupa nasterea copilului...

Acum 11 ani, mi se aratase–n vis o floare, un iris de–o frumusete rara. Acest iris ocupase intreg spatiul visului meu, albastrul lui pulsant parea o imensitate, punct de gravitatie al universului, sens absolut...

Tin minte cum ii telefonasem Eugeniei Cernei, doctor in biologie, sefa colectiei de irisi de la Gradina Botanica a ASM, si o intrebasem, ce va sa insemne oare acest vis, acest iris stralucind ca un diamant care lasa impresia sensului absolut.

Si stanJENELUL sau stanJENICA, cum o numeau uneori prietenii pe Eugenia Manea–Cernei, cu trimitere la pasiunea vietii sale — irisii, mi–a spus sa ma astept la ceva nemaipomenit, la o clipa de varf a vietii... Chiar a doua zi aveam sa–mi dau seama ca astfel, prin acel iris, mi–a fost vestita venirea pe lume a baietelului meu...

Multi ani la rand Gradina Botanica era un refugiu ziaristic pentru mine, am realizat reportaje despre fiecare dintre colectii, an de an urmarindu–le in evolutie — lumea plantelor, una libera si necenzurata, era absolut opusa celei incorsetate pe care o traiam intre peretii televiziunii. De cand plecase, insa, Eugenia Manea–Cernei de la Gradina Botanica, aceasta institutie pierduse, pentru mine, din farmecul de altadata. Nu suportam sa vad, cum se rareste colectia de irisi, cum moare Iridariul...

Ce mai face oare distinsa botanista? — acest gand ma obseda ani in sir.

I–am telefonat Eugeniei Manea–Cernei la inceput de primavara. Era in doliu. Doamne, cum ii mai legi pe oameni cu noduri atat de stranse: tata ei murise la 1 martie, exact de ziua de nastere a mamei mele. Ne–am inteles ca ne vom intalni mai tarziu, "in perioada cand infloresc stanjeneii, pentru ca atunci am si o stare deosebita"– imi spuse ea. Am gasit–o acasa, intre flori, tablouri si carti. Lectureaza, scrie monografii stiintifice, poezii si carti despre flori, face muzica pe versurile scriitorilor din Moldova si Romania... Metafora a tot ce face ar fi "imortalizarea irisilor", adica a Frumosului.

NOI, O ECHIPA DE BOTANISTI, AM TRANSFERAT INTREG GENOFONDUL FOSTEI GRADINI BOTANICE IN CEA NOUA

Anii 1972–'74 au fost cei mai grei, dar si cei mai frumosi pentru mine. Grei pentru ca noi, o echipa de botanisti, am transferat intreg genofondul vechii Gradini Botanice din Valea Morilor in spatiul Gradinii Botanice de astazi, de dupa Portile Orasului. A fost o munca istovitoare.

Serele din vale erau amplasate in niste demisoluri acoperite cu sticla, colectiile, insa, erau destul de bogate. Contribuisem personal la diversificarea si completarea fondului genetic de plante tropicale, aducand din Sankt–Petersburg vreo 200 de specii. Tin minte, venisem cu sase cutii mari, mi s–a oferit tot ce–am dorit de acolo.

La Sankt–Petersburg, am lucrat in sectia de morfologie evolutiva, am studiat morfologia si anatomia organelor reproductive ale Araceelor, familie de plante tropicale, aceasta fiind tema tezei mele de doctorat. In plus, mi se oferise un an de stagiu in renumita Gradina Botanica, trecusem prin toata anfilada de plante tropicale si subtropicale, eram pregatita anume ca specialist in acest domeniu.

Tot ce–am acumulat, toate cunostintele, cautam sa le aplic acasa. Fosta Gradina Botanica a Chisinaului era valoroasa sub aspectul diversitatii plantelor, noua Gradina ne promitea insa niste posibilitati de neimaginat in a introduce si a raiona plante de pe toate meridianele globului. Cine stie, insa, astazi, de botanistii, care au stat la inceputuri, care si–au creat opera cu atata sacrificiu, aidoma scoicii ce–si creste perla prin rana?! Ramasi astazi cu o pensie derizorie, uitati de societate, cui ii pasa de suferintele lor?!

Zic ca era o perioada fericita, pentru ca in momentul cand serele noii Gradini Botanice au devenit functionale, palmierii isi desfacuse frunzele, cactusii au inceput sa dea in floare, s–a produs intalnirea mea cu irisii.

Sublima lor candoare mi–a schimbat destinul meu stiintific. Mi–am declarat intentia de a cerceta acest gen de plante decorative, numite si orhidei nordice.

STANJENELUL, DOAR EL, DINTRE TOATE GRUPELE DE PLANTE, CUPRINDE INTREAGA PALETA DE CULORI

Stanjeneii fac parte din familia Iridaceelor. Aceasta familie include numeroase genuri, unul din cele mai principale fiind anume stanjenelul, irisul, numit in cinstea zeitei curcubeului Iris sau Irida. Unele legende elene o considerau calauza sufletelor femeilor raposate, altele — mesagera zeilor, zeita de aur. I se dadea prioritate si pentru ca era considerata zeita norilor, care sorbea apele pamantului si umplea cu ele cerul, dupa ploi abundente revarsandu–se curcubeul. In paleta sa cromatica, irisii cuprind toate culorile curcubeului, toate nuantele — de la alb la negru. Nu este o alta grupa de plante care sa includa intreaga paleta de culori, sa fie intr–adevar floarea curcubeului. In stanjenel lumina parca se refracta, de aici poate ca se porneste diversitatea de nuante, de culori, nu in zadar e numit floarea curcubeului. Si al luminii, as mai zice eu.

Mi–am propus sa creez o colectie de stanjenei, cum nu se mai vazuse pe la noi. Pot sa zic ca toata viata am lucrat la ea, 25 de ani, din 1974 pana–n 1999. Am adunat vreo 250 de soiuri de selectie americana, germana, canadiana, franceza — cea mai veche, avand peste o mie opt sute de soiuri. Cat de deosebit e soiul Madame Schereau! Am avut 60 de specii din diferite zone geografice. Colectia de stanjenei a Gradinii Botanice, de altfel, fusese distinsa cu prestigioase medalii: doua de argint si doua de bronz ale EREN a ex–URSS.

Am fondat si un Iridariu conceput dupa principii stiintifice distincte: geografic, evolutiv, sistematic, cromatic etc. Iridariul era foarte apreciat, veneau botanisti din alte tari sa–l vada, din Cehoslovacia, din Romania. L–am realizat impreuna cu arhitectul Anatol Panzaru, care a proiectat aceasta bijuterie florala.

Soiurile erau amplasate, dupa cum spuneam, si sub aspect evolutiv, de la cele mai primitive din punct de vedere decorativ pana la cele mai desavarsite. Dovada admiratiei ce o are omenirea pentru aceasta planta, sunt cele 350 mii de soiuri, obtinute prin neobosita munca a botanistilor.

Cea mai luxoasa ramane a fi colectia americana cu circa 170 de soiuri dintre acestea. Calitatea soiului se determina, in mare masura, reiesind din textura petalelor, sa nu fie prea fina, ca atunci vantul repede le sifoneaza. Pe parcursul selectiei s–a ajuns la o textura a petalelor destul de rezistenta, dar si rafinata.

In al doilea rand, conteaza forma. Deseori, florile soiurilor vechi stau parca pleostite, alungite, pe parcursul evoluarii selectiei, petalele acestora au devenit mai gratioase, cu marginea toata dantelata, gofrata, parca impodobite cu fulgi imprejur, niste petale — balerine, nu ca la soiurile vechi, atarnand in jos, "cu buzele umflate", dupa cum spunea Iuliu Barbat in "Nedeea florilor".

Selectia a imprimat acestor plante o tinuta de balerina, sunt flori in zborul dansului, unul dintre soiurile, raspandite in lume, se numeste sugestiv in acest sens — "Cosmic Dance".

STANJENELUL — FLOARE SACRA

Sacralitatea stanjenelului se reliefeaza in arhitectonica sa desavarsita. Daca examinam cu atentie pozitia petalelor superioare si ale celor inferioare, putem usor deslusi doua triunghiuri: unul, cu varful in jos, simbolizand apa, adica materia, si altul — cu varful in sus, simbolizand focul, adica Divinitatea, spiritualitatea, iar triunghiul, dupa cum se stie, mai simbolizeaza si Trinitatea.

Ca si cum stanjenelul ar face legatura intre divin si pamantesc, spiritual si material. Energia acestui triunghi indreptat cu varful in sus, zboara si se inalta spre cer, inaltandu–ne si pe noi, iar cel cu varful in jos — aduce energia divina spre Terra. Si a zis Dumnezeu: "Pun Curcubeul Meu in nori ca sa fie legamantul dintre Mine si Pamant (Geneza,9;13).

E cunoscut faptul, ca fiecarei culori ii corespunde si o nota muzicala, astfel, "do" semnifica rosul, "re"– portocaliul, "mi"– galbenul, "fa"– verdele, "sol"– bleu–ul, "la"– albastrul, "si"– violetul. Un suflet sensibil aude intr–un camp de stanjenei o feerica simfonie cosmogonica, o magnifica liturghie cosmica. Pe una din frescele ce–a supravietuit Pompeei, este reprodus un tanar intr–un camp de stanjenei. Ce muzica a culorilor aude el oare si ar vrea sa fie auzita peste timpuri?!

Ma prind deseori la gandul ca anume floarea de stanjenel serveste drept mijloc de intercalare indisolubila intre Macro si Microcosmos. Culoarea mai e legata si de cele 7 canale energetice ale organismului uman, stanjenelul, deci, nu are rivali in lumea vegetala. Care dintre flori ar putea sa actioneze, aidoma stanjeneilor, asupra tuturor centrelor noastre bioenergetice?

Sapte culori principale, sapte note muzicale, sapte canale energetice, cifra sacra, purtatoare de forta insufletitoare si de viata. Poate, parafrazandu–l pe Lucian Blaga, stanjenelul este aripa Pamantului cu ajutorul careia te poti urca spre cer "strapuns de valuri de lumina si de foc" ?!

IN PERIOADA RENASTERII NATIONALE, EU AM LUPTAT PENTRU LIMBA SI ALFABET CU AJUTORUL STANJENEILOR

Sunt autoare a 20 de soiuri noi de stanjenei, va arat imediat brevetele. Pe timpul imperiului sovietic erau obstacole grozave in procesul de brevetare a soiurilor: un numar mare de documente, formulare in care se fixa, an de an, fiecare clipa de vegetatie a soiurilor elaborate, toti parametrii — culoarea, descrierea formei, rezistenta la boli, o munca nebuna. Ai obtinut soiul acesta, l–ai crescut, l–ai descris, apoi se trimitea materialul botanistic in trei regiuni (in Kirghizia, pe Volga si inca pe undeva), sa parcurga o perioada de apreciere. Si tocmai dupa aceea, dupa ani si ani de zile, veneau rezultatele testarii.

Dupa destramarea imperiului, noi am pledat la Gradina Botanica, in frunte cu academicianul Andrei Negru, pentru crearea in Moldova a unei Comisii de Stat de testare a soiurilor de plante decorative, legumicole, pomicole. Am reusit!

Si iata ca s–a declansat miscarea de renastere nationala, si eu, cum sa lupt pentru limba si alfabet? Zbaterile noastre pentru tot ce–i romanesc, eu le–am investit in denumirile soiurilor mele noi: Taina Luceafarului, Grafie Magica — are niste nervatiuni pe petale parca–i o grafiere, amintind alfabetul latin, un alt soi e Pecetea Latiniei, Vraja Luminii, Lia Ciocarlia, Candela Memoriei — de un portocaliu extraordinar. Acestea fac parte din grupul Spuria, iar Lanterna Magica — din grupul stanjeneilor sibirieni, maruntei ca niste fluturei albastri, te uiti la ei, parca–s lanterne care lumineaza misterios. Soiul Alunel l–am consacrat sotului meu, Alexandru. Mi–s foarte dragi soiurile Fulguire Stelara, Candoare, Randunica–Randunel, Veronica Micle — de un bleu–pal foarte fin si–o abundenta namaivazuta de floare, Candida, Dragos Voda, Gratiela — maruntel, alb, foarte gratios, Calea Izvoarelor, Ingerul Vestitor — asta–i din grupul de stanjenei germanici, cu o arhitectonica deosebita a petalelor, Bacovia, Doina Dorului. Sunt fericita ca prin aceste soiuri de stanjenei am invesnicit clipele de traire suprema a miscarii noastre de eliberare nationala.

Cu sotul meu, Alexandru Horatiu Friscu, in anii renasterii nationale, am trait cea mai luminoasa perioada a vietii. Toate aceste denumiri, le–am trecut prin sufletul nostru, si–i sunt recunoscatoare ca m–a sustinut si mi–a apreciat dragostea mea pentru plantele decorative.

Alexandru Horatiu Friscu, sef de filiala al Bibliotecii municipale

"B.P.Hasdeu", un mare pasionat de carte si de scris, autor a doua carti: "Demitizarea nimicului" si "Descantecul Gorgonei", cunoscut mai mult ca epigramist, umorist, are catrene si articole foarte piperate, mereu s–a opus dictaturii comuniste. Este inzestrat cu simtire si gandire profunda. In prefata cartii mele "Clepsidra cu flori" Sandel imi scrie: "Timpul florilor si timpul omului. Diversitate in predestinatie si unitate in efemeric. Daca varsta lor, Cronos le–o masoara cu rasaritul de sori si caderi de stele, in dreptul nostru el a pus clepsidra. Si ca sa ne doara si mai tare clipele fugare, ne–a umplut–o cu ... flori. Si timpul curge inmiresmat, dand noi contururi orizonturilor stranse in nelinistea acestui ceas."

Mama mea e poloneza, tata se trage din ucraineni si romani. Am un sfert de sange romanesc in mine, dar ca suflet sunt integral romanca. Tata mereu imi vorbea de Tara si ca "suntem doar o aschie de Tara".

In Romania, traia fratele si sora lui tata, fratele mamei tot acolo, si inca din copilarie, din clasa a 5–ea, le scriam scrisori cu litere latine; eu eram cea care intretineam mai des corespondenta. Parintii n–aveau posibilitate sa plece in Romania, mai mult unchii si matusa veneau. N–am sa uit niciodata intalnirile si despartirile acelea. Plangeam pana la Tiraspol cand stiam ca, uite, tata o sa se desparta acusi de unchiul sau de sora lui.

O bucurie nemarginita a intalnirii rudelor de peste Prut am trait–o la Podul cu Flori. A fost o zi cu Neamul impreuna. Pentru prima data am plecat in Romania in 1990. Stiam ca am sa am emotii, dar niciodata n–am crezut ca atunci cand voi ajunge la Prut o sa fiu atat de ravasita. Lacrimile mele veneau sa aline apa Prutului, zbuciumata lui soarta…

MAMA MI–A ZIS CA LUCREZ INTR–UN COLT DE RAI

Mamei mele, i–am facut excursii spectaculoase la Gradina Botanica. Am dus–o peste tot, i–am aratat colectiile, in teren deschis, in sere, am stat impreuna in Iridariu. La urma ea mi–a spus: "Eugenita, tu lucrezi intr–un colt de Rai!" Ce liliac extraordinar crestea in curtea casei noastre parintesti din Cainarii–Vechi, jud. Soroca, era castelul meu, in care locuiam, savurandu–i aroma violeta! Mama reactiona nemaipomenit vazand diversitatea de forme, abundenta de culoare care te copleseste, te inghite, la fiecare pas.

Si tata mi–a vizitat colectia. Era mai retinut, dar i–a placut mult.

Eu am studiat nu numai stanjeneii, ci si cepele decorative, am acumulat 60 de specii din genul Allium, din diverse zone fitogeografice. Am intreprins deplasari in republicile asiatice, in Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan. Din muntii Tadjikistanului am adus cepe decorative, erimurusi. Pentru prima data in Moldova am introdus si cercetat erimurusul, aceasta lumanare uriasa, numita aristocratul lumii vegetale, am avut 17 specii de erimurusi.

Am adunat si cercetat in conditiile pedoclimatice ale Moldovei si o colectie foarte bogata de plante rare, pe cale de disparitie (65 de specii) nu numai din flora autohtona, dar si din alte regiuni ale globului, figurand in Cartile Rosii ale diferitelor zone.

Cartea mea, la care tin foarte mult, "Clepsidra cu flori", am consacrat–o parintilor mei, Ecaterina si Nicolae Manea, oameni care, masurand timpul cu lacrima, floare si stea, mi–au lipit o petala pe interiorul sufletului. "Clepsidra cu flori" include legende, informatii stiintifice, versuri, meditatii ale marilor poeti si filosofi despre miracolul, vraja, balsamul, ruga, blandul mesaj al florilor vernale, estivale si autumnale.

La fel, placheta mea de versuri "Cad ploile–amintirii", recent aparuta, reprezinta o expresie a tot ce simt pentru floare — aceasta oglinda magica a Universului! "Pe cerul vibrantului iris/ Ma las ca o boare usoara/ Si–nfloreste in inima–un vis/Ca un tril pe arcus de vioara..."

E clar ca nu i–am deschis mamei toate parantezele, sa–i spun cat de greu se lucreaza, ca noi acolo faceam totul de la,pana la: cercetari stiintifice, excursii, expozitii, conferinte, plus la acestea, plantarea si intretinerea colectiilor.

Astazi, la Gradina Botanica nu mai exista insemnele ei relevante de altadata: Pionariul, Iridariul, ba chiar si Alpinariul a pierdut din diversitatea de specii si forme ce–o avea la inceputuri. Alpinariul a incununat munca unei echipe valoroase de botanisti si arhitecti: Ion Junghietu, subsemnata, Victor Sava, Andrei si Svetlana Manole, Angela Radu, Mihai Seremet, Anatol Panzaru, sustinuti de Andrei Negru — inimosul director de atunci al Gradinii Botanice. Odata cu schimbarea conducerii, colectiile au ramas de izbeliste, cunostintele si experienta botanistilor erau ignorate. La fel ca si alti cercetatori, nu m–am impacat cu acea situatie si am plecat.

AM REUSIT SA–MI REALIZEZ VISUL — SA–L DUC PE TATA IN LOCURILE TINERETEI LUI, LA SINAIA

Doua lucruri minunate mi s–au intamplat dupa plecarea mea de la Gradina Botanica. Am avut prilejul sa vizitez Italia, cu ajutorul unei rude care lucra acolo, si sa–l duc pe tata la Sinaia.

In Italia, am vizitat, in primul rand, Venetia. Cand eram la Sankt–Petersburg, se spunea ca acest oras e o Venetie Nordica. De pe atunci mi–am dorit sa vad Venetia adevarata. Am fost si in galeriile Academiei de Arte, in renumita Scoala de Pictura "San Rocco", unde am ingenuncheat in fata panzelor lui Tintoretto, Tiziano, Giorgione s.a. Am admirat arhitectura fastuoasa a bazilicii San Marco, am respirat aerul Adriaticei, plimbandu–ma in fata Palatului Dogilor… In Bazilica "Santa Maria Glorioza dei Frari" am ramas inmarmurita in fata monumentului funerar al indragitului meu sculptor, Antonio Canova.

Ca de la Roma venim, din Dacia Traiana, am simtit–o prin limba ce–o vorbesc italienii. Eu nu vorbesc cursiv italiana, dar imi place sa citesc. L–am citit in original pe Dante, pe Geosue Carducci, pe Alessandro Manzoni... Mi–au placut enorm relatiile dintre generatiile existente in Italia. In fiecare casa este fixat un mesaj despre batrani adresat tinerilor. Mi l–am pus si eu pe perete si–l citesc ori de cate ori intra vreun prieten in casa: Iubeste–l pe batran!/ Lasa–l sa vorbeasca/ pentru ca–n trecutul sau el are foarte multe lucruri adevarate si vazute./ Lasa–l sa invinga in discutii/ pentru ca el are necesitatea de a se simti sigur pe sine./ Lasa–l sa plece mai des la prietenii sai/ pentru ca printre ei se revigoreaza./ Lasa–l sa imbatraneasca in aceeasi pace, dragoste si liniste/ precum v–a crescut pe voi si pe copiii vostri./ Lasa–l sa se roage/ batranii au o acuta necesitate de a se ruga,/ ramanandu–le putin timp pentru aceasta./ Lasa–l sa moara in brate pline de pietate/ el mai usor va trece la Tatal Ceresc, daca va muri in dragoste./ Fa toate acestea si nu vei avea remuscari ca nu l–ai iubit indeajuns.

Anume asa mi–am construit relatiile cu tata, punandu–mi in gand sa–i fac o excursie la Sinaia. Tata mereu ne povestea de Sinaia, el a fost ostas in Garda Regala, tare–si mai dorea sa revada locurile unde a schiat candva, muntii, castelul Peles, si eu, mereu ma framantam, cum as face sa–i realizez visul. Ne–a reusit. In 2000! A fost nespus de fericit. Si eu m–am simtit impacata, realizata sufleteste.

MAI AM UN VIS — SA–MI VAD EDITATE CELE 70 DE CANTECE PE VERSURILE POETILOR ROMANI

Scriu si muzica. Am cantat in corul "Basarabia", condus de Eugenia Tudose. Am lansat trei casete, am facut doua serate de romanta... Acum ne–am cam destramat, dar sper sa restabilim relatia. In familia noastra a cantat si mama, si tata. Mama avea o voce dulce si niste cantece atat de frumoase, cu dragoste, cu floare si ninsoare. Cultul cantecului, insa, l–am mostenit de la tata. El avea o voce nemaipomenita, melodioasa, calda, un bariton extraordinar; mama ne povestea ca la nunti, la cumetrii, cand era rugat sa cante, cu vocea lui vibranta putea sa stinga lampa din casa. Tata ne–a colindat ultima data la Craciun. A stat o perioada la sora mea, Elena. Cu totii ne–am adunat in preajma lui la aceasta sfanta sarbatoare. A fost ultima data cand am cantat impreuna. Cantecul lui tata ne–a unit, in copilarie, pe noi, sase copii, cinci surori si–un frate. "Trei culori"– era un imn al sau. Tata a fost veteran al Armatei Romane, a plecat voluntar pe front; apoi, fusese luat in prizonierat si dus de sovietici intr–un lagar de munca, in Crimeea.

Alexandru tare l–a iubit pe tata. La moartea lui, pe, 1 martie, i–a scris: " N–am nimic cu bunul Creator/ Ce vegheaza toate cum se duc/ Dar o viata o sa–mi fie dor/ De–un cocor, de tata si de–un nuc".

Aici pastrez Crucea Comemorativa care i–a fost acordata in 1998. Mai are una, trimisa din Romania. Era mandru. Asteptase o viata acele zile: "Abia acum am inceput sa traiesc, toti anii am fost mut, tare m–am temut pentru voi." Ma numea ingerul lui pazitor pentru ca, in timpul razboiului, gandul la mine il salva: "Cand auzeam ca trag obuzele, ma rugam, Eugenita, apara–ma!". Obuzul cadea alaturi".

Dragostea de tara, revarsata preaplin in tata si in mine, caut s–o transpun in tot ce fac. Marele folclorist, Andrei Tamazlacaru, mi–a apreciat cantecele, semnand un studiu pe marginea manuscrisului meu "Langa rugurile Toamnei". Aceste "ruguri" isi asteapta sponsorii pentru a–si continua arderea.

ANDREI TAMAZLACARU: "Cantecele Eugeniei Manea–Cernei sunt niste modele spirituale de comunicare... Originalitatea si prioritatea consta in acumularea unei poezii inteligente de mare valoare. Sa avem in vedere ca meritul ii apartine autoarei, care si–a cautat "mesajele poetice" pe potriva lumii sale interioare... orice s–ar intampla, orice s–ar zice, cantecele ei nu vor cobori in tacere, nu vor "amuti niciodata — ele sunt farmecul timpului generatiilor noastre, anii tineretii intelectualitatii noastre. "Langa rugurile Toamnei" este cea mai neordinara si controversata culegere aparuta vreodata la noi."

AM SESIZAT IN STRUCTURA FLORALA A STANJENELULUI, SEMNUL CRUCII

In sertar am doua monografii despre stanjenei si alte plante decorative. Nu stiu daca vor vedea vreodata lumina tiparului. Ca sa–mi mentin conditia de cercetator, am elaborat o enciclopedie din seria "Stiati ca...", ce cuprinde informatii din domeniul stiintelor, artelor, literaturii, religiei etc., in manuscris si ea. Mi–am pus in gand sa public o carte despre plantele condimentare. Pe timpuri, la noi se stia doar de piper si frunze de laur, pe cand acum piata–i plina de condimente, iar lumea nu stie cel putin proprietatile lor gustative sau curative. Am adunat material factologic despre vreo 50 de condimente.

Mai am o pasiune veche: selectez texte religioase din antologia poeziei romanesti, un adevarat tezaur! Sunt impatimita de muzica divina si sper sa le ofer acestor texte un suport muzical.

Apropo, am depasit in mod misterios conditia mea de atee, de parca insasi Dumnezeu mi–a dat un semnal. Pe cand eram la Moscova, la un stagiu, am plecat la renumitul centru monastic Zagorsk. O liturghie nemaiauzita m–a facut sa intru in biserica; o armonie deplina mi se cuibarise in suflet. Intr–un moment, usa s–a deschis si a intrat o delegatie. Nu stiu de unde erau acei oameni, dar cum au pasit pragul, au ingenuncheat si, pana la icoanele de langa altar, au mers in genunchi. Pentru mine aceasta a fost o revelatie. Dupa aceea l–am rugat mult pe Dumnezeu sa–mi deschida ferestruica inimii, sa patrunda in ea raza divina. Eram uluita! Daca acesti oameni merg in genunchi, cu smerenie nemarginita in fata Domnului, cum de eu stau ca un monstru?! Cum ne–a mai mutilat sufletele sistemul! Credinta este un har, ca si harul muzicii, poeziei, picturii. De atunci, am o alta intelegere a lucrurilor, fenomenelor, oamenilor si plantelor.

De atunci, am sesizat o taina divina si in dragul meu stanjenel. Priviti–l cu atentie: stanjenelul este purtatorul semnului crucii! Iata de ce, de milenii, stanjenelul se sadeste in cimitire. Este simbolul Invierii! La mormantul tatalui meu voi sadi neaparat stanjenei — simbolul vietii vesnice.

Viorica CUCEREANU

SUB O FOTOGRAFIE: Stanjeneii in floare se aseamana cu un balet subacvatic, dar si cu dansurile unor hurii, gheise sau apsarii, care poarta sandale aurite, cuirase de casmir, giupiere fine, bijuterii si voaluri ondulate in continua frematare. "Aceasta nu e floare, e un drapel al dragostei!" — exclama P.Graville.