Iubite frate Andrei Ivantoc,
o Dunare de scrisori a curs spre mine de–a lungul vietii. Nici una dintre ele, insa, nu a fost atat de tulburatoare ca scrisoarea ce mi–ai trimis–o din temnita tiraspoleana cu ocazia zilei mele de nastere. Mai ai putere din suferintele Dumitale sa te gandesti si la mine, ma intreb uluit?! Este ca si cum maica–mea care a plecat acum un sfert de veac la stramosi, a invatat acolo, in ceruri, literele pe care, taranca fiind, n–a mai avut ragaz sa le invete pe pamant, mi–a trimis o scrisoare si eu, iata, nu ma mai satur s–o tot citesc cu inima jilavita de dor. In acelasi timp mi s–a facut rusine ca sunt ovationat la Chisinau si la Bucuresti in niste vremuri cand Dumneata si colegii Dumitale de suferinta stati zavorati in temnita.
Iti ceri Dumneata scuze ca, nefiind scriitor, vorbesti simplu. Dar, frate Andrei, suferinta, ca si inima unei mame, a fost intotdeauna simpla. Simpla a fost si crucea pe care l–au rastignit pe Domnul Isus Hristos. Simplitatii i se vede in piept inima, de aceea toti nemernicii, fie venetici, fie bastinasi, au tintit in ea. Am spus bastinasi pentru ca nu am dus niciodata lipsa de mancurti.
Am citit nu demult uluit, intr–un ziar, ca fenomenul mancurtizarii se intampla azi si in lumea celor mai curate fiinte create de Bunul Dumnezeu, care sunt albinele. Si acest cu totul ciudat fenomen are loc la bastina celui mai curat si truditor roman care este Eminescu – la Botosani. Mai exact, prin partile Botosanilor. Iata ce se intampla: roiuri intregi de albine parasesc stupii si se retrag bezmetice in desisul padurii. Stau acolo cat stau, dupa care se intorc, organizate dupa toate regulile armatei, si ataca albinele care n–au vroit sa paraseasca stupul, ucigandu–le fara de mila. Cele mai dusmanoase si mai pline de ura sunt, insa, corciturile rezultate din albine care s–au impreunat cu viespile de padure. Acestea omoara matca. Dumneata, la fel Tudor Petrov–Popa si ceilalti membri ai grupului Ilascu sunteti matca rezistentei noastre nationale. Iata de ce toate sagetile venetice sau mancurte sunt indreptate asupra Dumneavoastra. Daca matca Rusiei este armata a 14–cea, atunci insasi aceasta uriasa tara s–ar putea destrama intr–o zi. Rusia trebuie sa stie ca puscariile ei politice sunt mai puternice decat armata a 14–cea. Ne pare rau ca trebuie sa vorbim astfel despre o tara cu adevarat bogata cu toate cele si care a dat lumii uriasi scriitori — Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Lermontov, geniali compozitori si un fantastic balet. Rusia ar putea fi cea mai fericita tara din lume. Naravind, insa, a stapani pe altii, ea insasi este stapanite de alcool, incertitudini, demoralizare, iar asta n–o va conduce spre bine si bunastare. Harta lumii cu care se invelesc noaptea in visele lor politicienii si militarii rusi nu poate sa tina de cald.
Acum, suntem amenintati cu un nou razboi dupa cel dezlantuit pe Nistru de aceleasi pofte imperiale. Noi credem ca poftele s–or potoli — nu mai suntem atat de singuri ca la inceputul anilor 90.
Iti mai ceri scuze, draga Andrei, ca scrisoarea ce mi–ai trimis a iesit prea lunga, ca ea a iesit asa deoarece doresti sa vorbesti cu cineva si n–ai cum, chiar cu sotia comunici printr–un geam de sticla. Noi credem in izbanda Dreptatii Dumitale, frate Andrei. Credem ca vei deveni deputat si atunci vorbi–vei intregului neam de la tribuna Parlamentului. De altfel, si noi vorbim cu Tara de peste Prut printr–un geam de sticla, care este chiar lacrima noastra, crezand totusi ca nu–i departe ziua cand vom urca liberi amandoi in varful Carpatilor nostri, de unde Dumnezeu nu se vede, dar de acolo poti crede in El.
Mai scrii Dumneata ca gardistii iti "scutura vorbele" si ca "greu ies cuvintele din inchisoare". Este adevarat ca vorbele noastre, a celor ramasi in libertate, nu sunt ori sunt mai putin scuturate. Dar se stiu pandite. Pandite pentru ca incercam sa vorbim cu Tara. Cu mama. Cei vanturandu–se prin lume nu vor intelege nicicand acest dor — dorul de a vorbi cu propria mama. Si nu–si vor da seama ca si ei sunt panditi de distrugere. Mai exact, de autodistrugere.
Draga Andrei, romanii adevarati se gandesc la tine si incearca sa te scoata din ghearele balaurului, deoarece cu dreptate ar fi sa se inchida Nistrul, iar nu niste crestini care nu au alta vina decat aceea de a–si iubi si apara Credinta, Limba si Istoria stramoseasca. Sa fie inchis Nistrul, pentru ca de–acolo, de dincolo de el, au venit si vin toate nenorocirile noastre. De altfel, inchisoarea in care zaci a fost pregatita pentru intreaga Basarabie. Sa stii ca prin Dumneata, dar si prin marele om de cultura, Ion Ungureanu, Opaciul in care te–ai nascut a intrat in istorie.
Te–ai nascut la inceput de primavara. Vine dezghetul prin Dumneata, frate Andrei, si prin colegii Dumitale de suferinta, prin copiii si tinerii nostri, prin organismele internationale, prin vointa noastra de integrare europeano si euro–atlantica. Inca putina rabdare barbateasca. Nu avem nici o indoiala ca acel urias depozit de armament al armatei a 14–cea va sari in aer minat de focul inimii voastre si a milioanelor de romani care te iubesc si credem ca te vor vota ca deputat in Parlament, iar cei care iti judeca gresit suferinta vor fi intemnitati in scuipatul public.
Te imbratisez de ziua Dumitale de nastere, dorindu–ti multa sanatate si rugandu–va sa ma iertati ca nu am curajul Dumneavoastra. Sarut mana credincioasei Dumitale sotii, Eudochia, care in prealunga si tragica ei asteptare si rabdare a devenit chiar ea o femeie de mare curaj ca si consoartele celorlalti martiri.
Grigore Vieru, 1 martie 2005