Unul din sutele de blocuri de la Ciocana are cateva geamuri care privesc altfel la cer, la strazile din preajma sau in ochii ferestrelor de vizavi. In acest bloc de pe strada Zadnipru si–au gasit refugiu mai multe familii prigonite in timpul conflictului transnistrean, printre care familiile lui Andrei Ivantoc, Tudor Petrov–Popa si Alexandru Lesco.

In apartamentul Eudochiei Ivantoc domneste un fel de ordine ca in farmacie. Fiecare raft stie perfect ce amintire pastreaza, astfel incat nimic nu poate fi de prisos. Nu pot fi incurcate nici cele trei albume de fotografii, caci continutul acestora este clar delimitat. Unul prezinta poze din anii de catanie ai lui Andrei. Al doilea — nunta lui cu Eudochia si anii lor de pana la razboiul din 1992 si al treilea — poze din detentie. In cel de–al treilea album sunt doar poze cu Andrei, Eudochia, mama lui, surorile lui, alte rude — toti pozand pe acelasi fundal, la inchisoare. Acest album tine intre copertele lui captive tocmai 13 ani din viata acestei familii. Acest album este mai gros decat cel cu anii vietii lor fericite si se pare ca mai are file libere.

Era rasaritul anilor' 80. Ea lucra la fabrica de covoare din Tighina, el la Tiraspol, s–au cunoscut la o zi de nastere a unor prieteni. El era vesel si spiritual, ea canta "Seara, seara albastra". Asa au decis sa fie impreuna pentru totdeauna. Au facut la Opaci, cu o zi inainte de moartea lui Brejnev. A doua zi s–au bucurat ca batranul secretar general "nu le–a stricat nunta" murind cu o zi inainte, caci in zilele urmatoare se stingea lumina in toate satele ca nu cumva vreun cetatean sovietic sa porneasca vreo veselie cu muzica cand era doliu centralizat. Nunta lor, foarte vesela, cu nasi inimosi si obiceiuri frumoase de la Opaci, a avut, totusi o fila foarte trista, chiar daca Brejnev era inca viu. "In toiul dansului m–am simtit rau, abia am ajuns sa ma asez pe ceva ca mi–am pierdut cunostinta. Lesinasem in cantarea muzicii si a chiotelor causenene, iar cand mi–am revenit, mama cu surorile boceau in gura mare, iar Andrei sfarama usile de nenorocit ce era. Muzica nu se mai auzea. I–am intrebat mirata ce s–a intamplat. Abia mai tarziu am inteles ca "am lipsit" mai multe ore in sir, rastimp in care Andrei alergase cu mine in brate prin toata nunta, de tulburase lumea de spaima, fusese chemat medicul, mi se acordasera diferite ajutoare, dar eu nu–mi reveneam. Lumea dadea sa se imprastie, iar bucataresele se gandeau ce vor face cu sarmalele. Mama bocea, caci pierduse cu cativa ani inainte doi frati ai mei de doar 15 ani," — isi aminteste Eudochia. Nunta si–a reluat cursul in cateva ore, facand oamenii sa isi aminteasca cat de pretioasa este viata si cata bucurie merita o nunta. Eudochia a invatat si ea, de pe atunci, sa isi revina din orice soc, caci peste cativa ani socurile au urmat unul mai groaznic decat celalalt. Si ea le–a invins pana astazi pe toate.

Peste cativa ani, Andrei a trecut si el printr–o cumpana: in una din zile s–a simtit rau, a fost luat la spital, medicii i–au facut cateva operatii. Andrei se pierdea, dar cauza nu era clara. O boala noua pentru chirurgii tiraspoleni l–a adus pe Andrei in fata diagnozei: echinococ la ficat. Urmatoarea operatie a fost, totusi, fericita, astfel incat au urmat saptamani grele de convalescenta, dar Andrei si Eudochia au fost tari si au revenit la viata lor in doi si la sperantele de viitor. Le placeau primaverile, cu caldura si bunavointa pe care o aduc, caci ambii sunt nascuti in primele zile de martie, Eudochia – pe 4, iar Andrei — pe 9. "Intre aceste doua zile mai era si 8 martie la mijloc, asa ca usile nu le mai inchideam, veneau prietenii, rudele, colegii. Asa incepeam fiecare primavara si tineam foarte mult la sarbatorile familiei noastre," — povesteste Eudochia despre perioada in care inca nu pasisera militarii rusi in apartamentul lor de pe strada Tineretii din Tiraspol.

Primavara anului 1992 asa si nu a mai fost sarbatorita de tanara familie Ivantoc. Andrei fusese mobilizat pentru apararea Patriei si ei au amanat sarbatoarea pentru anii urmatori, care nu au mai adus nimic bun. Sarbatoarea, care incepea mereu pentru ei pe la 4 martie, incepe de atunci cu tragedia de la 2 martie. De atunci Eudochia si Andrei nu au mai sarbatorit nici celelalte 12 primaveri care au urmat. Maine este ziua de nastere a Eudochiei, dar ea nu o considera sarbatoare pentru Andrei.

Primavara lui 1992 a fost urmata de vara fierbinte a aceluiasi an. In dimineata zilei de 2 iunie Andrei a fost luat cu forta din apartamentul in care locuia.

CEDO: Puteti sa ne descrieti circumstantele la care ati fost arestat?

Andrei Ivantoc: In dimineata de 2 iunie 1992, au batut la usa, au intrat militari din fortele speciale, m–au batut bine si m–au luat. Am fost dus pentru un timp intr–un subsol si pe urma ne–au transferat in Comendatura Armatei a 14–a. Acolo am fost interogati. Ne tineau ca pe animale, cu mainile la spate si cu capul in jos, ne fugareau cu cainele, ne bateau. Ne bateau cu bastoanele in cap, ne dadeau jos, ne bateau cu bocancii in cap, ne calcau in picioare, numai ce nu ne faceau! Ne smulgeau unghiile. Nu avea limita salbaticia lor... Ne scoteau la W.C. o data in 24 de ore si eram fugariti pe coridor cu un caine lup. Acolo conducea Armata a 14–a. Ne scoteau in camera de ancheta, noapte si zi. Acolo intotdeauna se gaseau oameni inarmati. Eram batuti si drogati pana ne pierdeam cunostinta. Te–apucau ca mainile de par si te bateau cu capul de pereti. Peretii erau intotdeauna de sange. Trebuie sa iti amintesti, trebuie sa vezi. Ne–au interzis sa luam legatura cu avocatii. Noi n–aveam voie sa scriem scrisori, cereri, plangeri.

Deci, la 2 iunie 1992 Eudochia a venit de la serviciu si a gasit apartamentul intors pe dos. Erau urme ale unei batai crancene. Papagalul lor cel vorbaret era unicul martor al celor intamplate. Din acea zi el nu a mai scos nici un sunet si nu a mai zburat. S–a pierdut. Pentru Eudochia, intreg Tiraspolul a devenit o colivie straina, in care nu mai putea rosti vreun cuvant in limba ei materna. "Din acea zi, toti angajatii fabricii unde lucrasem timp de zece ani, mi–a demonstrat o ostilitate de nedescris. Eram numita sotia dusmanului poporului. Toti se fereau de mine. Eram scoasa in fata adunarilor intreprinderii si aratata cu degetul. Intr–una din zile am intrebat colegele, moldovence, ce s–a intamplat de ma ocolesc. Mi–au spus in soapta ca au fost prevenite sa nu comunice cu mine caci vor avea probleme. Am renuntat la aceasta comunicare. Lucram zile in sir fara sa ridic privirea pentru a nu vedea ura din jur. Doar seara, intre cei patru pereti, imi dadeam frau lacrimilor, care puteau dura pana dimineata. Iar dimineata imi spuneam ca trebuie sa rezist, asa cum rezista Andrei " isi aminteste Eudochia. Administratia fabricii nu o putea concedia nemotivat pe una dintre cele mai bune angajate, de aceea a decis sa o determine sa plece de bunavoie.

Eudochia alerga de la lucru la militie sau la Comenduirea Armatei a 14–a cautandu–l pe Andrei. L–a gasit peste doua zile de la arest, cu capul zdrobit, snopit in batai. Intrevederile erau foarte scurte, de cate 15 minute, si puteau fi scurtate sau intrerupte daca Eudochia si Andrei "uitau" sa vorbeasca doar ruseste si scapau cate un cuvant in limba romana.

CEDO: Ati reusit sa va vedeti sotul?

Eudochia Ivantoc : Am reusit sa–l vad doar peste doua zile dupa retinerea lui, era intr–o stare groaznica, era murdar, batut, avea o rana pe frunte. Ii fusese smulsa unghia de la degetul mare al mainii drepte. A fost o intrevedere foarte–foarte scurta. Nici nu am reusit sa vorbim, fiindca ne era interzis sa discutam despre ceea ce s–a intamplat si trebuia sa conversam strict in limba rusa. Ni se interzicea, in genere, sa vorbim in limba romana.

CEDO: Ati avut voie sa primiti colete de la familie?

Andrei Ivantoc: Nu. Noua ne era interzis sa scriem in romana. Nici ziare in romana n–aveam dreptul sa primesc. Acum, de cand domnul Ilascu a fost eliberat, se uita la noi altfel.

CEDO: Ati avut acces la doctor?

Andrei Ivantoc: Aici nu se face asa. Mai intai te distrug si te izoleaza, pana iti trece te tin o luna, doua, trei. Si pe urma poftim, daca vine doctorul. Cand m–au vizitat doctorii, eu nu ma simteam prea bine. Ei venisera prea tarziu, dupa ce urmele de batai au disparut.

Pe noi daca ne bat, ne tin izolati. Intelegeti–ma! Pana cand nu ne trec toate vanataile nu–ti dau voie la doctor. Nici intrevedere nu–ti permit. Suntem izolati total."

"Erau minute de soc. Luam intotdeauna ceva haine de schimb ca sa reusesc sa il schimb in 15 minute, in timp ce vorbeam. Dar cand lasa haina si vedeam cat de batut era, nu mai puteam vorbi ruseste, de durere si ciuda fata de cele patru santinele care ne pazeau". Dar astea erau, totusi, clipe fericite in comparatie cu zilele in care nu li se permiteau intrevederi. "Umblam uneori saptamani intregi cu geanta cu produse pe la anchetatorul Starojuk, iar el tot zicea sa vin in alta zi, ca nu e voie sau imi zicea direct: Ce mai umbli cu mancarea, daca Ivantoc va fi impuscat maine!" Eudochia trebuia sa dovedeasca tot mai mult curaj ca sa obtina intrevederi cu Andrei. O data a strans intr–un borcanas de maioneza toti paduchii de pe hainele pe care le–a luat de la el si s–a dus la anchetatorul Starojuk: "Vi–i imprastii pe masa daca nu imi dati voie sa ii transmit pachet, uitati–va in ce conditii ii detineti!" Lupta pentru Andrei o faceau sa nu simta groaza de afara, unde era inca in toi razboiul adevarat. "Parcurgeam impreuna cu Nina Ilascu kilometri in sir pe jos, de la Tiraspol spre Tighina, ca sa iesim din zona de razboi. Nina ducea fetita in brate, care purta o batista alba legata de o ramura — ca sa nu traga in noi. Stiam ca e periculos, dar alternative nu aveam," — spune Eudochia.

A urmat procesul ingrozitor cu patriotii pusi in cusca. Eudochia era tot mai singura in gloata de femei care veneau la proces sa ceara spanzurarea membrilor grupului Ilascu. Separatistii deveneau tot mai curajosi, situatia devenea tot mai periculoasa. Eudochia trebuia sa se retraga din Tiraspol, dar unde? S–a pomenit intr–o cameruta mica de la Hotelul "Zarea" din Chisinau. A incercat sa isi ia lucrurile din apartamentul abandonat de pe strada Tineretii din Tiraspol. A gasit cu greu "un curajos" pe care a trebuit sa–l plateasca foarte bine ca sa isi scoata mobila intr–o noapte. In timp, familiei Ivantoc i–a fost oferit un apartament cu doua camere intr–un bloc, la Ciocana. Acolo si–a instalat dormitorul pe care il cumparase impreuna cu Andrei. A reparat balconul, a pus tapete, a plantat flori, a pus peste tot poze cu Andrei si in centru — o biserica, ca de aur, facuta din paie de malai de Andrei in celula sa. "Mi–a spus ani in sir, de cand sta acolo, ca cel mai rau este sa stai atata timp cu mainile in brau. El este un mester nemaipomenit, repara tot felul de masini si utilaje, iar acum e fortat sa stea fara nici o activitate".

Andrei, baiat gospodar, si–a facut reparatie in celula de unul singur, numai ca pentru asta Eudochia a trebuit sa bata pragurile autoritatilor inchisorii ca sa–i permita sa aduca ceva nisip si ciment. Eudochia nu i–a vazut celula niciodata, dar stie ca Andrei le mentine pe toate intr–o buna ordine. "Mi–a cerut un ghiveci cu flori, dar stie ca florile nu cresc in intuneric", spune Eudochia, udant florile pe care le creste in apartamentul sau de dragul lui Andrei. Uneori si florile tanjesc, caci Eudochia aproape ca nu sta acasa. Trebuie sa mearga o data sau doua ori pe luna la Tiraspol ca sa depuna cerere de intrevedere sau sa transmita pachet. Apoi pregateste pachetul, caci Andrei nu primeste nimic de la inchisoare. El nu are voie sa manance orice din cauza acelei boli complicate la ficat. Astfel, trebuie sa aleaga mereu intre alimentele permise de edilii inchisorii care sunt exact altele decat cele recomandate de medici. Andrei nu are voie sa manance carne de porc si alimente conservate, dar ii sunt foarte indicate produsele lactate, pe care nu i le permit gardienii.

Pana la urma, nu pachetul cu alimente este marea bataie de cap a Eudochiei, ci "pregatirea conversatiei" cu Andrei. In cei 13 ani, intrevederile devin tot mai rare, dar si atunci ea constata cu groaza ca nu mai are ce ii spune sotului despre efortul oficial al Republicii Moldova de a elibera detinutii politici ai regimului separatist. De–a lungul acestor ani, ea distinge in memorie doar vizitele la cei trei presedinti ai Republicii Moldova. Mircea Snegur le–a primit la resedinta sa de pe strada Iorga, Lucinschi — la etajul doi al Presedintiei. Cel mai sobru a fost presedintele Voronin, le–a primit la cateva zile dupa eliberarea lui Ilascu, declarand ca se fac eforturi dar nu poate promite nimic. Se uita mereu la ceas, de aceea Eudochia si cu prietenele ei de suferinta, au parasit Presedintia de unde nu au mai avut nici un mesaj pana in prezent. Eudochia i–a vizitat in acest rastimp si pe toti premierii, presedintii de Parlament si pe alti inalti demnitari de stat, dar aproape ca nu ii distinge in amalgamul de fete vorbitoare, care i–au tot facut promisiuni false pe care le–a carat la inchisoare. "Numai, te rog, nu imi spune ca la Chisinau cineva lupta pentru eliberarea noastra, mi–ajung minciuni si fara asta, "– ii spunea Andrei, de fiecare data cand Eudochia incerca sa–l invioreze prin peretele de sticla, in timpul intrevederilor de la inchisoare, spunand despre efortul extrem de important al Chisinaului. "Mi–e rusine pentru toti politicienii Moldovei si rosesc in fata lui Andrei pentru toata tara, caci deja gasesc tot mai putine "minciuni" despre ceea ce face poporul pentru patriotii sai. Minciunile oficiale contrasteaza foarte mult cu adevarul de la inchisoare. Andrei a stat de doua ori in greva foamei, deteriorandu–si total sanatatea si forta de rezistenta, caci dupa aceste proteste extreme nu s–a intamplat nimic. Si sotiile detinutilor politici au suportat o greva care le–a marcat increderea pe viata.

"Era august 1993. Am reusit sa organizez intalnirea unui avocat cu Andrei, pe mine nu m–au primit. Cand a iesit, acesta mi–a spus doar ca Andrei are nevoie urgent de un medic. Drumul pana la Chisinau mi–a parut lung cat o viata. Am coborat chiar la Telecom, i–am sunat lui Uratu de la Comitetul Helsinki si am spus ca merg in Piata Marii Adunari Nationale si nu ma misc de acolo pana nu va fi schimbata situatia lui Andrei. Nina Ilascu cu copiii, Nina Petrov si Tatiana Lesco au mers impreuna cu mine. Aveam doar o saltea pe care am pus–o pe asfaltul gol. Am stat vreo zece zile in greva foamei. Intr–o noapte o ploaie grea de toamna s–a asternut peste Chisinau. Eram ude, inghetate si flamande, dar ploaia nu ne cruta. Am batut la usa Casei Guvernului, sa ne primeasca macar intre peretii de sticla de la intrare. Paznicul s–a lasat rugat cateva ore ca sa ne permita sa stam de partea cealalta a usii. De cum s–a crapat de ziua am revenit la saltelele ude. Prima s–a apropiat de noi raposata Lidia Istrati: "Fetelor, m–am gandit la voi toata noaptea, ce–ati facut voi pe ploaie?" Nu trebuia sa mai spunem ce am facut. Ziarele au scris ca pana mor detinutii de chinuri in inchisoare, va muri sotia lui Ivantoc, fiind foarte slabita. Avem dureri de oase care ni se trag de atunci. Doamna Istrati a facut scandal la Parlament si la Presedintie. Autoritatile ne–au trimis in graba un cort mare si bun, cu paturi pliante si paturi — adica ne–au dorit o foame lunga si fara probleme meteorologice. Atunci am inteles ce ne poate oferi conducerea — corturi in care sa murim in asteptarea sotilor," — ne–a spus Eudochia. Aceasta a fost lectia data de autoritati.

O alta lectie, de participare crestina, le–a dat–o atunci cardiologul Tihon Moraru. El a trecut in fiecare zi pe la ele, din propria initiativa, consultandu–le si avand grija de sanatatea lor. Alaturi de ele a fost si Lidia Istrati, si Vasile Nedelciuc, ziaristi romani si artistii care au refuzat sa cante atunci, de Ziua Independentei in Piata Marii Adunari Nationale, cand in cortul din fata Casei Guvernului era atata tristete. Sarbatoarea Independentei Moldovei asa si a ramas ca o parodie pentru toti membrii Grupului Ilascu, si in special pentru Tudor Petrov–Popa, care mai sta inchis la Hlinaia si pentru Andrei Ivantoc care a demonstrat in fata judecatorilor CEDO ca Moldova ramane subjugata.

CEDO: Ati spus ca aici poate rezolva ceva Rusia. La ce v–ati referit?

Andrei Ivantoc: Pentru ca tot ce s–a facut si se face e sub tutela Rusiei. Nu radeti, domnilor, (catre reprezentantii Federatiei Ruse) asa si este. Nu suntem cu totii tampiti. Nu radeti de aceste faradelegi: oameni schiloditi, copii ramasi fara parinti, vaduve... Dar nu va uitati asa la mine. E trist si ma doare, intelegeti?

Daca nu era ajutorul Rusiei, Transnistria n–ar fi fost separata, nici in gand. Joaca toti acelasi joc, si Rusia si Moldova. Si acei de la Chisinau si acei de la Moscova.