Dupa 13 ani de la inceputul razboiul de eliberare nationala din 1992, tot mai multe voci sustin ca razboiul a fost pierdut din cauza tradarii. Sute de vieti, ale celor mai curajosi tineri, s–au risipit, fara rost, in acest razboi. De 13 ani, copiii ramasi orfani de razboi, visandu–si tatii, cauta sa descopere tradatorii care i–au impuscat din spate.

Filip Lupascu este unul dintre eroii acelui razboi. "Darz si curajos. Spaima dusmanilor. Neinfricat, gata sa rupa pietrele cu dintii, pentru a distruge dusmanii", – astfel isi amintesc despre el colegii de lupta. Ei spun ca, in acel razboi, a existat "o strategie" oficiala care presupunea lichidarea celor mai curajosi lideri si inlocuirea lor cu persoane slabe de caracter, care ar raspandi panica printre luptatori. Filip Lupascu a cazut pe platoul Cosnita. El este decorat, post–mortem, cu Ordinul "Stefan cel Mare".

Marcel este fiul mai mic al legendarului Filip Lupascu, cazut cu moarte de erou in razboiul din 1992. El a aparut pe lume acum 13 ani. Avea doar cateva luni cand tatal sau, Filip Lupascu, a fost omorat intr–o operatiune militara. Nu l–a vazut decat pe fotografii. Nu–l tine minte cum era in viata, dar stie exact ca are un tata erou. "A fost foarte bun si curajos. A luptat pentru a–si apara tara. Ma mandresc cu el", atat a putut rosti Marcel pana cand lacrimile i–au incurcat sa vorbeasca. Chiar daca e mezinul, este barbat si nu vrea ca mama sa–l vada cu lacrimi pe fata.

— Ce stii despre razboi?

— Razboiul, in care a murit tata, a fost cand eu eram foarte mic. Mama mi–a povestit ca abia aparusem pe lume cand tata a fost chemat sa lupte. Fratele meu mai mare, Dorel, avea vreo doi ani atunci. Mama – singura cu noi doi mititei si cu frica pentru viata lui tata… Tot de la mama stiu ca, pe cand tata era la razboi, nimerisem in spital. El a aflat si a venit pe o noapte, de la razboi. Ne–a gasit internati. Atunci i–a spus mamei ca pleaca inapoi, dar va face tot ca sa revina cat mai degraba. Stiu ca nu vroia sa ne lase singuri. Cand am mai crescut putin, mama ne–a aratat, intr–un calendar mai vechi, ziua in care l–a vazut pe tata ultima data. Era 16 mai, 1992. La 19 mai a aflat ca tata fusese omorat.

Peste ani, Marcel si Dorin au aflat locurile pe unde a luptat tatal lor. Intr–un an au ajuns la Cosnita, pe campul de lupta unde fusese rapus Filip. De mai mult timp, in fiecare an, la 19 mai, pleaca incolo. La Cosnita, cu sprijinul bunului crestzin si inimosului om de afaceri, Vasile Petre, a fost inaltat un monument. O cruce pe care sunt incrustate numele celor patru luptatori, cazuti la Cosnita, in aceeasi lupta cu Filip.

— Peste ani, ati mai aflat in ce circumstante si–a pierdut viata Filip?

Maria Lupascu: Peste ani am simtit pe propria mea piele, cat de grea este viata noastra fara Filip. Chiar daca am fost doar cativa ani impreuna, eram mereu ocrotita de el, ca un copil. Nu stiam ce–i greul. Alaturi de un sot puternic, curajos si bun, eram fericita. Aceste greutati, insa, le–as putea trece, poate, mai usor, daca nu as purta in mine, ascuns, adevarul despre moartea nedreapta a lui Filip, pe care l–am descoperit peste ani. Cand socul funerarilor mai trecuse, am inceput sa analizez cum a fost posibil ca Filip, care participase la luptele din Afganistan, barbat puternic, calit si bine instruit, sa moara pe un camp de lupta cunoscut de el. Nopti in sir nu reuseam sa pun cap in cap viata si moartea lui Filip. Am discutat si cu unii dintre baietii care luptasera impreuna cu el. In primii ani, desi auzeam ca Filip a murit pentru ca a fost tradat, nu vroiam sa cred asta, pentru ca, analizam in mintea mea: Filip era prietenos, era omenos. Cine putea sa aiba atata ura fata de el, incat sa–i doreasca moartea? Erau ganduri si intrebari… Mai tarziu, cand tot mai multa lume vorbea ca razboiul din 1992 a fost plin de tradari, am incercat sa analizez altfel lucrurile.

— Si cine l–a tradat?

— Astazi stiu sigur ca a fost tradat de ai nostri. Mai mult decat atat, chiar stiu si cine l–a tradat pe Filip. Cunosc aceasta persoana, dar nu vreau sa–i fac public numele. Ma gandesc ca cel care a tradat pe campul de lupta, nu exclud ca s–ar putea razbuna, daca i–as tulbura linistea. Ma mai gandesc, ca si el nu a facut–o din capul lui. Si mai e ceva la mijloc, care ma face sa las necunoscut numele tradatorului: chiar daca nu au loc lupte, razboiul inca nu s–a sfarsit.

— Cum ati constatat cine este cel vinovat de moartea lui Filip?

— Am discutat cu mai multa lume… Am analizat argumente. Deseori, pe 19 mai, la Cosnita, unde il comemoram pe Filip, este prezent si el. Incerc sa ma uit in ochii lui, dar isi ascunde privirea. Cred ca nici nu se poate uita la noi, vazand cat de mari sunt copiii lui Filip pe care, cu voia sa, i–a lasat fara tata. Cred ca se chinuieste. Si acest chin al lui este si acesta un motiv din care il las in pace.

— Crezi ca cei care au pus la cale omorul lui, il urau?

— Eu, de altfel ca si camarazii lui Filip, nu punem la indoiala faptul ca a fost omorat la comanda… Intre timp, de la baietii care au luptat in 1992, am aflat ca au existat mai multe misiuni speciale de lichidare a celor mai curajosi, a celor mai puternici, a celor mai viteji luptatori. Combatantii cunosc mai multe, dar, se pare, pe nimeni nu mai intereseaza astazi cine a avut nevoie ca soarta razboiului s–o decida tradatorii. Intr–un moment am inteles si cred ca nu gresesc: atunci, in 1992, dar si acum, peste 13 ani, adevaratii slujitori ai acestei Patrii sunt tratati nu ca patrioti, ci ca dusmani. Parca ar fi niste poveri pe umerii unui stat, care nu–si poate asuma responsabilitatea pentru aparatorii sai.

— Crezi ca atunci, la razboi, nu mai conveneau astfel de luptatori?

— Am impresia ca prin tradare s–a incercat incheierea razboiului, inceput si purtat fara vreun plan sau scop bine gandit. A fost o provocare de care nu putea scapa nici Tiraspolul, nici Chisinaul.

Dorel: Ma mandresc cu el. A luptat pentru Patrie. Vreau sa–i seaman.

— Crezi ca ai putea lupta si tu ca tata?

— Cred ca pot lupta.

— Dar cine sunt dusmanii nostri astazi?

— Cei care ne incurca sa fim liberi. Desi a murit tata, altii ca tata, noi nu suntem nici pe departe liberi.

— Sa te mai intreb ceva. Esti cel mai mare si ai ramas singurul sprijin al mamei. Ai putea s–o lasi si sa mergi la razboi, in caz de nevoie?

— …Nu. Daca ar fi sa se repete un razboi de felul celui in care mi–am pierdut tata, intre mama si Patrie as alege–o pe mama.

Aneta GROSU