Un interviu cu scriitoarea Oana Lazar, realizatoarea programului "Romanii de langa noi", la TVR International

— Recunosti ca, dupa plecarea lui Marian Voicu de la Iasi la Bucuresti, te–ai pomenit intr–o activitatea mai putin potrivita pentru o femeie. Te referi cumva la niste riscuri care urmaresc echipa ce realizeaza programul "Romanii de langa noi"?

— Acest program de la TVRI este un proiect mai vechi, lansat, acum cativa ani, de Marian Voicu, de la TVR Iasi. Acest proiect reflecta soarta, istoria nefalsificata a mai multor zone populate de romani. Programele includ povesti ale romanilor, din trecut si prezent. Recunosc ca, fiind mama a unui copil, mi–e greu sa plec de acasa pe 3–4 sau chiar 10 zile. Pentru mine, aceste despartiri sunt destul de grele. Dar, pana la urma, meseria de reporter nu poate fi impartita in meserie de femeie si de barbat. Microbul e acelasi si ne viruseaza in egala masura, indiferent de sex. Spuneam ca este o meserie barbateasca, pornind de la faptul ca Marian Voicu a facut niste documentare extrem de serioase, intr–o echipa exclusiv de barbati, tineri entuziasti. Ei au ajuns pana in Siberia indepartata, s–au intalnit cu romanii care sunt presarati in tot acest imens teritoriu. El a ajuns si la Tiraspol, si in alte localitati din stanga Nistrului. Eu nu am ajuns acolo, si nu pentru ca mi–ar lipsi curajul sau timpul, dar pentru ca, recunosc cu cinism si cu o mica durere, am constientizat ca nu sunt reporterul care ar putea schimba, cu un reportaj, istoria sau infatisarea lumii. Degeaba ai curaj daca acesta nu se intemeiaza pe niste repere rationale clare ca nu poti misca lumea, si ca nu are rost sa iesi in Piata publica daca nu ai siguranta ca poti invinge. Eroii de o zi sau o clipa nu folosesc la nimic. Prin urmare nu ma vad un reporter–erou, nu ma vad infruntand frigul, sau urmaritorii cu ghilimele sau fara. Sigur ca iubesc pamantul acesta, dar nu atat pamantul, cat oamenii.

— Cum ti se pare drumul de la Iasi la Chisinau?

— Intotdeauna acest drum mi s–a parut foarte trist si urat, imbatranit cu fiecare venire si plecare a mea. Lucrurile nu se schimba, campurile sunt din ce in ce mai parasite si tara, parca, e din ce in ce mai saraca. Un singur lucru minunat mi se intampla: ca vin aici si mi–s dragi oamenii pe care ii intalnesc, si atunci uit ca am pornit incoace aproape impotriva vointei mele… Cand am preluat acest proiect al lui Marian Voicu, "Romanii de langa noi", am zis ca ma angajez pentru o singura emisiune. Cel mult pentru doua–trei, dar iata ca ma vad facand acest lucru de trei ani, chiar daca de fiecare data spun ca este ultima oara cand vin incoace, pentru ca e destul de greu.

— Pe unde ai mai cautat romani rataciti de Tara?

— Un reportaj care mi–a fost foarte drag l–am realizat in sate purtand acelasi nume – Macaresti, Costuleni, Prisacani –, despartite parca doar de Prut. Am ajuns pana la Drochia, in localitatea Chetrosu, unde am cunoscut o poveste simpla, la prima vedere. Un tanar a facut studiile in Romania, unde a ramas dupa absolvire. In scurt timp s–a casatorit. Copilul lui, insa, creste la Chetrosu, pentru ca sunt prea saraci si din salariul lor de profesori si intelectuali nu pot sa–l creasca intr–o garsoniera insalubra din Targul–Neamt. Astfel au decis sa–l lase la tara, in aer curat, chiar daca aceasta conditie e una dificila pentru educatia copilului… Ulterior m–am ocupat de scoala romaneasca din Tiraspol. Desi nu am ajuns acolo, am avut contacte cu foarte multi oameni versati in problemele invatamantului din stanga Nistrului. Mi–am construit reportajul pe interviurile si opiniile celor de acolo. Am reusit sa utilizez imagini documentare, oferite de autori amatori. Daca as fi acordat acest interviu, fiind la Iasi, as fi vorbit altfel, cu mai multa detasare, poate. Dupa trei zile de aflare la Chisinau sunt mult mai implicata si, probabil, mult mai subiectiva. Se intampla ceva, e un miracol: acolo spun ca nu mai vreau, rog sa plece altcineva in locul meu, sa continue acest proiect, iar odata venita aici, imi spun: ce norocoasa sunt ca anume eu continui acest proiect, cunoscand oameni atat de minunati. Spun astea cu toata sinceritatea.

— Exista teme tabu pe care Televiziunea romana nu le abordeaza, pe motiv ca ar putea fi acuzata de implicare in treburile interne ale altui stat. Cum procedezi atunci cand ai in fata astfel de teme?

— Imi cantaresc foarte bine cuvintele si opiniile pe care le formulez. Cantaresc si poate nu dorm nopti in sir inainte de ziua montarii. Fac si desfac, incercand sa las sa vorbeasca imaginile si eroii reportajelor mele. Astfel, eu, in calitate de reporter, spun mai putin. Cum mai ziceam, incerc sa cantaresc fiecare cuvant si imagine, pentru ca nu am dreptul sa las loc pentru vreo suspiciune. Nu vreau sa fiu acuzata ca tin partea cuiva, sau ca ar fi implicat, in vreun fel, statul roman, prin intermediul Televiziunii romane.

— Nu este o noutate pentru nimeni ca programele Televiziunii Romane au fost, de multe ori, singura sursa de adevar, de informatie pentru cei de–aici. In ce masura sunt curiosi romanii de dincolo sa urmareasca programele televiziunii de la Chisinau, sa afle noutati de la Moldova 1?

— Nu sunt foarte curiosi, nici foarte interesati, poate si pentru ca, de ceva vreme, nu mai receptioneaza programele TVM. Pot sa spun, insa, ca programul de televiziune "Romanii de langa noi", care prezinta viata si realitatea din R. Moldova, din Ucraina, dar si din alte parti, este receptionat si apreciat de publicul spectator. Primesc numeroase mesaje care ma incurajeaza si ma indeamna sa continuu. Este nemaiintalnita starea pe care o traiesti afland ca cineva s–a emotionat, ca cineva a plans. Din aceste programe, telespectatorii afla noutati despre prietenii lor, despre colegii lor de munca, despre bastina lor. Noi, romanii de dincolo de Prut, aflam despre romanii din afara frontierelor doar daca vrem. Nu exista o retea de informare care ar tine in vizor tot ce se intampla aici. Doar daca esti interesat cu adevarat, afli despre realitatile de aici, altfel, mai curand afli ce se intampla in Asia de Sud–Est, sau in Africa de Sud, decat aici, in R. Moldova.

— In stanga Prutului, subiectul "televiziune publica" a fost si mai ramane unul oportun si stringent. In ce masura s–a reusit realizarea unei televiziuni publice in Romania?

— Televiziunea Romana, din cate stiu, a fost singura televiziune din Romania, care, prin intermediul echipei de reporteri de la TVR Iasi si a programului "Romanii de langa noi", a difuzat, la TVR International, reportaje despre protestele angajatilor TVM, despre conflictul de munca de acolo. Astfel, informatia despre acest caz a fost mediatizata in intreaga lume, deoarece TVR International este receptionat in America si Canada, in Noua Caledonie, in Filipine, in Australia si, desigur, in intreaga Europa. Prin urmare, cine a vrut sa afle ce s–a intamplat in vara si toamna acestui an, in fata Casei Radio, a aflat prin intermediul programului nostru.

— Ce inseamna pentru romanii din Tara sa aiba o televiziune cu adevarat publica?

— Pot sa spun ce simt eu, in calitate de angajat al acestei televiziuni. Spun tot ce am de spus, iar opiniile mele sunt respectate. Singura am grija sa–mi cantaresc cuvintele. Nu cred ca acest lucru poate fi calificat drept cenzura sau autocenzura, pentru ca simt ca ma exprim liber si ca semnatura mea conteaza, iar daca fac in continuare aceasta meserie, o fac si pentru ca sunt si scriitor si, pentru mine, a semna un reportaj este ca si cum as semna o carte de versuri. Am aceeasi responsabilitate fata de cititor sau telespectator si, asa cum nimeni nu imi reduce versurile, tot asa nimeni nu imi taie cuvintele sau imaginile din reportaje. Ma simt cu adevarat libera, si cred ca asta este o conditie fundamentala, indiferent de sacrificiile pe care le facem exercitandu–ne meseria.

— Iti multumim pentru interviu.

Un interviu de A.G.