E o problema mai gravă cu Brâncuşi. Am aflat de la un doctor, decedat în 1999, Traian Stoicoiu, de lângă Târgu Jiu. Într–o vară, pe când tatăl doctorului se plimba prin parcul de la Târgu Jiu, l–a întâlnit pe Brâncuşi. Se cunoşteau, au fost colegi în clasele primare. Aşa a aflat despre scopul revenirii sculptorului: studia locul unde să amplaseze nişte monumente, comandate în memoria eroilor din primul război mondial. Matei Stoicoiu i–a spus că ar dori să–i facă cunoştinţă cu fiul său, Traian. Când acesta l–a cunoscut pe Brâncuşi, a rămas profund impresionat. Ceea ce relatez acum vine de la Traian, el a rugat să transmit şi altora acest mesaj şi eu  m–am gândit la tine. Pune rubrica «adevăr dezvăluit» sau «din prima sursă». Traian Stoicoiu mi–a povestit cum comuniştii au schimbat adevăratele denumiri ale operelor lui Brâncuşi. De exemplu, «Coloana infinitului» a fost numită iniţial de autor «Coloana sacrificiului infinit». O explicaţie: dacă numărăm modulele din care este alcătuită coloana, obţinem un număr care reprezintă anul de început al primului război mondial. Coloana se termină cu o jumătate din modul, adică reprezintă jumătatea anului respectiv. Al doilea monument, conceput de Brâncuşi, este o masă înconjurată de 12 scaune. Pe mijloc se află Iisus Hristos. Sculptorul a numit lucrarea «Masa apostolilor neamului», iar comuniştii au schimbat–o în «Masa tăcerii». Cel de al treilea monument, arată ca o poartă, dar nici pe departe nu este poartă. Adică, nu se numeşte «Poarta sărutului», că nu are nicio legătură cu memoria eroilor, ci monumentul «Întregirii neamului», deoarece fiecare stâlp este alcătuit din alţi 4, uniţi cu o grindă. Sărutul mai semnifică şi unitate. Deci, aceştia reprezintă 8 regiuni care trebuiau să se alipească Patriei mame, România. Este necesar să ştie lumea, toată lumea, Brâncuşi a fost un sculptor simbolist. Comuniştilor nu le–au plăcut denumirile date de Brâncuşi operelor sale şi le–au schimbat fără acordul autorului. De atunci am rămas cu denumiri cenzurate, iar românii parcă sunt drogaţi, nu vor să schimbe nimic. Doctorul Traian Stoicoiu, înainte de a muri, m–a rugat să transmit în ţară această informaţie pe care el o deţinea. Cu stimă, Liviu, un român supărat că, la Paris, Muzeul Brâncuşi a fost singurul cu intrare liberă, dar unicul în care nu se putea fotografia, transmit mai departe ce mi–a zis amicul J.F., român altoit în Canada».

Mesaj primit cu rugămintea de a fi transmis mai departe!

Comentariul meu pentru L. şi pentru tine.

«Nu am agreat niciodată şi sub nicio formă comuniştii şi comunismul, cu atât mai mult că, trăind în Basarabia, am suportat nu doar umilinţe materiale şi muştruluială ideologică, dar şi consecinţele şovinismului rusesc, ambalat în folia strălucitoare, numită pe atunci «internaţionalism proletar» care avea un scop precis: mobilizarea tuturor popoarelor în apărarea intereselor imperiale şi «contopirea» (adică dizolvarea) naţiunilor în una singură, «popor sovietic», purtător de limbă rusă. De fapt, acea politică avea scopul rusificării tuturor popoarelor care se aflau în interiorul şi în vecinătatea imperiului. Cazul lui BRÂNCUŞI, în contextul descris mai sus, e unul singular şi, aş zice, e unul fericit, poate. Aflându–se la Paris, una din metropolele globalizării, Brâncuşi era obsedat de dorul de Ţară şi simbolismul imaginar al operelor sale este motivat. Din cauza dificultăţilor cu care îşi materializa opera, Brâncuşi schimba denumirile lucrărilor sale în câteva rânduri. Faptul este cunoscut, s–a scris despre această calitate a sculptorului. Pe de o parte. Pe de alta, în jurul lui Brâncuşi se «învârteau» diferite categorii de oameni, şi comunişti care, la rândul lor, aveau obligaţiuni fie de supraveghere, fie etalau un fel de prietenie falsă cu intelectualii români de pondere ai acelor timpuri, un soi de oameni angajaţi şi plătiţi ca supraveghetori sub acoperire. Desigur, comuniştii au făcut multe potlogării. În cazul lui Brâncuşi, precizarea acestor denumiri, cred, a fost spre bine, simbolismul lor căpătând o dimensiune mai universală. Sub denumirile cunoscute astăzi întregii lumi, mai curăţate de tenta sentimentalismului naţional–(ist), cred că le stă bine. Nu totul ce se făcea în timpul comunismului se făcea cu mâna lor. Ei acceptau sau respingeau. Era un soi de «omănaşi» care executau ordinul. Unul dintre ei a schimbat şi denumirile lucrărilor lui Brâncuşi şi din «Coloana sacrificiului neamului», «Masa Apostolilor neamului» şi «Întregirea neamului» avem azi «Coloana infinitului», «Masa tăcerii» şi «Poarta sărutului». Dar adevărul trebuie să–l cunoaştem şi să–l transmitem mai departe, ca să onorăm dorinţa lui Traian Stoicoiu. Şi memoria doctorului Stoicoiu».