Marţi, 10 iunie, Curtea Supremă de Justiţie a examinat Recursul ordinar al Procuraturii într–un dosar în care un grup de cetăţeni din Călăraşi şi Străşeni îl acuză pe Constantin Oanţa, domiciliat la Străşeni, de implicare în trafic de persoane şi de organizare a migraţiei ilegale de muncă. Ana Manole, din Cojuşna, Străşeni, Ion Robu şi Anton Plop, din Călăraşi, au reclamat în instanţele de drept că, prin acţiunile sale, Oanţa le–a cauzat prejudicii materiale, dar şi morale inestimabile.

Constantin Oanţa:«Sunt nişte ploşniţe»

Ion Robu în căutarea justiţiei

Margareta Robu, plecată de 4 ani în Italia

Deşi cazul are o vechime de 7 ani, deznodământul acestuia este unul imprevizibil, deoarece cei implicaţi, atât victimele, cât şi inculpatul, au pierdut încrederea în justiţie.

La începutul anilor 2000, mii de cetăţeni ai R. Moldova au acceptat calea pribegiei, pentru a scăpa de sărăcia de acasă. Zeci de firme turistice, reale sau fantomă, au adunat capitaluri impresionante pe seama suferinţei unor săraci care împrumutau sume mari de bani, încredinţându–le acestor firme pentru a le asigura accesul în Europa, acolo unde, oficial, ei nu puteau ajunge. Zeci de articole de ziar au dezvăluit afacerile dubioase ale unor astfel de firme, dar şi faptul că niciuna dintre ele nu ar fi putut activa în lipsa suportului clandestin acordat de unii demnitari sau chiar de unele instituţii de stat. Subiectele, însă, au rămas la nivel de anchete ziaristice, capii firmelor continuându–şi, deseori, activitatea în structuri noi, proaspăt formate, după ce erau denunţaţi la poliţie de către victimele traficului de persoane, care îşi revendicau banii pierduţi pe vize şi contracte de muncă false.

Cazul la care ne referim în continuare este unul aproape comun. Ancheta demarată în urma unor cereri depuse la Poliţia Călăraşi a stabilit că, «în august 2001 şi în martie 2003, premeditat şi în mod repetat, prezentându–se drept angajat al unei firme turistice care perfecta vize pentru cetăţenii R. Moldova decişi să plece în spaţiul Schengen în vederea angajării la muncă în ţările Europei Occidentale (bărbaţii — în Portugalia, femeile — în Italia), cetăţeanul Constantin Oanţa a perceput de la Ana Manole, Ion Robu şi Anton Plop suma de 7300 de dolari, echivalentul a 94 mii de lei, pentru serviciile sale». Potrivit reclamanţilor, la întrevederile cu «clienţii», Oanţa era sociabil şi sigur pe sine, iar ancheta a mai constatat că el nu–i anunţase pe cei trei despre condiţiile adevărate pe care vor trebui să le suporte plecând prin intermediul său în Europa. În 2001 şi 2003, Manole, Robu şi Plop, dar şi alte persoane, care nu figurează în acest dosar, au avut promisiunea lui Oanţa că vor beneficia de vize şi de contracte de muncă, în realitate, însă, aceştia erau transportaţi cu vize şi acte false. Puncte finale deveniseră câteva puncte de tranzit, din Cehia şi Ungaria, după care a trebuit să se descurce singuri, în drum spre Italia.

Ion Robu, unul dintre «clienţii» lui Oanţa, spune că, atunci când, în unul din oficiile Hotelului «Chişinău», i–a înmânat 2500 de dolari, nu a ştiut la ce riscuri va fi supus în drum spre Italia.

Ulterior, ancheta a constatat că Oanţa nu a deţinut niciodată autorizări de practicare a unor activităţi «turistice», fapt confirmat de Camera Înregistrării de Stat, care, la solicitarea anchetatorilor, a răspuns că, în R. Moldova, nu a funcţionat vreodată firma «Liv Ang Tours International», al cărui angajat spunea că este Oanţa. De altfel, şi directorul Hotelului «Chişinău» a confirmat că, în perioada 2000—2007, vreo firmă cu o astfel de denumire nu a activat în sediul hotelului, acolo unde, potrivit victimelor pe dosar, la momentul transmiterii banilor, îşi avea reşedinţa Oanţa.

«Am vrut să scap de sărăcie»

Ion Robu locuieşte la o margine de sat, la Pituşca, raionul Călăraşi. Are doi feciori, o casă de vârsta copiilor săi, o mică gospodărie şi mai multe probleme juridice de rezolvat. «Nu mai cred că–mi va întoarce banii, dar vreau să văd, până la urmă, cine şi cum face dreptate în acest stat.»

Îl întreb cum a ajuns el, fost şofer la Procuratura Călăraşi, să împrumute 2500 de dolari şi, într–o bună zi, să–i dea, fără vreo garanţie, pământeanului său, Constantin Oanţa, pentru a pleca la muncă peste hotare. Bărbatul îşi aminteşte că aflase de la alţi consăteni de–ai săi că Oanţa trimite oameni la lucru în Italia. «Auzisem că trimiseseră vreo 12, de prin satele vecine», spune Robu, amintindu–şi cum, într–o zi, a plecat cu cineva din sat şi, la Hotelul «Chişinău», s–a întâlnit cu Oanţa. «Avea un cabinet mic, la etajul 3. Era o masă şi un scaun — atât. Nu–mi amintesc să fi avut vreun telefon, iar pe uşă era doar o cifră, adică numărul camerei de hotel», reconstituie Robu imaginile primei sale întâlniri cu Oanţa.

Gazda s–a prezentat drept angajat al unei firme, dar nimeni dintre cei care figurează în dosar nu văzuseră însemnele acesteia, ştampila, vreun contract sau foaie cu antet.

«Oanţa ne–a spus: băieţi, aduceţi câte 2500 dolari (bani tare mulţi în acea vreme) şi, timp de cinci zile, plecaţi», afirmă Robu, subliniind că aşa s–a şi întâmplat. Cu vize de Cehia în paşapoarte, au plecat din Chişinău, fără a şti ce îi aşteaptă în continuare.

«Când am ajuns în Cehia, unde, după cum ne–a promis Oanţa, trebuia să fim întâmpinaţi de feciorul său, care ne–ar fi dat paşapoarte şi contracte de muncă pentru Italia, ni s–a spus să plecăm mai departe cum putem. Astfel, unii pe jos, alţii pe sus, prin bagaj, prin maşini, s–au îndreptat spre Italia. Eu am mers în bagajul unei maşini. Când am ajuns la frontiera cu Italia, călăuzele ne–au trecut de cealaltă parte. Nu vroiam să coborâm, îi rugam să ne ducă cel puţin până la vreo gară, ca să ştim încotro să o apucăm. N–au vrut. Am mers pe jos, o distanţă mare. Era noapte, ştiu că vreo două ceasuri de vreme am mers întruna, pe câmpuri… Dimineaţă am aflat că suntem la Padova şi tot atunci am fost prinşi de poliţie. Ne–au închis şi ne–au dat termen, cinci zile, în care să părăsim ţara. Noi, însă, ne–am dus în alt oraş, tot în Italia. Am dormit prin case părăsite, pe sub poduri, prin biserici, am avut multe de tras», povesteşte Robu.

Îl întreb dacă a reuşit să muncească, să facă vreun ban, în acest răstimp. Spune că a muncit doar vreo jumătate de an, la construcţie, dar şi atunci cu ghinion, pentru că fusese închis din nou, pentru 60 de zile, exact în ziua în care trebuia să–şi ridice remunerarea.

«Nu aveam actele în regulă şi le păstram într–o casă părăsită, în care înnoptam. Ne învăţase cineva să nu purtăm cu noi documentele, ca să nu ne expulzeze imediat, atunci când ne reţine poliţia. Când a expirat termenul de două luni, am fost lăsat la libertate, tot în Italia», povesteşte bărbatul, amintind că în cele 14 luni de pribegie a cunoscut cantinele sociale din Italia, unde reuşea să prindă vreun prânz, mai multe ascunzişuri, în care dormea nopţile, dar şi trei închisori italiene, una ungurească şi una austriacă. «După una dintre reţineri, mă pornisem spre casă cu autostopul. În Austria, m–au reţinut şi m–au închis pe două săptămâni, după care nu mi–au dat voie să plec mai departe, dar m–au trimis înapoi, în Italia, pentru că le demonstrasem că de acolo vin. Ajuns în Italia, m–am pornit iarăşi spre casă, de data asta prin Ungaria, unde m–au prins şi m–au expulzat în Austria. Atunci, obosit de atâta chin, le–am spus că, de nu mă trimit acasă, în Moldova, mă urc pe vreo maşină, că sunt şofer, şi distrug tot ce întâlnesc în cale. Atunci m–au dus la Caritas, nr. 6, am stat trei săptămâni acolo, după care m–au expulzat, în sfârşit, acasă», îşi continuă Robu povestea.

Dosar pierdut în drum de la Judecătorie spre Oficiul Poştal Călăraşi

«Mi–am distrus sănătatea mea şi a familiei mele. Când am revenit, l–am căutat, să–i cer socoteală. A zis că nu vrea să mă vadă în ochi. Atunci m–am adresat la Poliţia Călăraşi. A fost închis pentru trei zile. La anchetă, şi–a recunoscut faptele. Noi am avut toate actele, că am fost închişi, toate dovezile de deport. De altfel, în următorii 10 ani nu mai am dreptul să intru în Italia. Doamna de la Cojuşna a trecut prin cea mai groaznică experienţă. Pe dânsa au legat–o de podul unui vagon. Aşa a călătorit până în Italia, timp de şase ore. Când au găsit–o, cădea carnea de pe oase. A stat şase luni în secţia de reanimare. Când şi–a revenit, au deportat–o acasă, unde şi ea, împreună cu noi, încerca să–şi găsească dreptatea. De la bun început, însă, am simţit că Oanţa are relaţii, că este protejat de cineva şi că eforturile noastre pot eşua. Se vorbeşte că ar fi cumătru cu Nogai. Îmi amintesc, într–o zi, a rugat procurorul să–i permită să iasă pe câteva zile din detenţie preventivă, pe motiv că era ziua sa de naştere. Cine îşi poate permite să ceară aşa ceva? I–au dat voie, iar el a promis că se achită cu noi într–o săptămână. Ne–am căutat de treabă. Timpul trecea, dar noi nu eram chemaţi la judecată, iar Oanţa uitase de promisiune. Peste vreo trei luni l–am întrebat pe procuror: unde–i dosarul? A spus că e la judecată. La Cancelarie mi–au spus că e la Nogai, care era preşedintele Judecătoriei Călăraşi. Atunci Nogai mi–a spus că l–a transmis la Judecătoria Centru. M–am interesat mai departe. La Chişinău am aflat că nu–i nici urmă de dosar. Am revenit la Călăraşi, la procuror, procurorul îl întrebă pe judecător. Acela a spus că l–a dat la »uborştiţă«, să–l ducă la poştă, şi s–a pierdut pe drum», povesteşte Ion Robu.

El ne arată zeci de scrisori, trimise preşedintelui Voronin, Procuraturii Generale, Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). «Am primit răspunsuri bune», afirmă el, arătându–mi o scrisoare primită de la CSM pe 20.06.2005. «Chestiunea pierderii dosarului penal a făcut obiect de discuţie la şedinţa CSM din 16.06.2005. Urmează să fie stabilită procedura disciplinară în privinţa preşedintelui Judecătoriei Călăraşi, Boris Nogai.»

Robu îşi aminteşte că, după aceste scrisori, preşedintele Judecătoriei Călăraşi l–a rugat să nu mai facă presiuni din cauza dosarului pierdut, că riscă să rămână fără de lucru. «Am cedat, atunci. Mi–am zis — să facă justiţia ce poate face, că eu oricum nu mai aveam bani şi puteri de umblat pe drumuri sau de angajat un avocat. Soţia, între timp, a plecat printr–o firmă turistică în Italia, împrumutând vreo 4700 de euro. Nu aveam altă soluţie. Eu — fără de lucru, iar ea — bibliotecară cu salariu de vreo 200 de lei», spune Robu, amintind că de patru ani nu şi–a mai văzut soţia şi că tot ce s–a întâmplat rău în viaţa sa e legat de acea călătorie riscantă, în care l–a trimis Oanţa.

«Dosarul a fost furat sau "cumpărat" de cineva»

L–am întrebat pe Boris Nogai, preşedintele de atunci al Judecătoriei Călăraşi, actualmente judecător în aceeaşi instanţă, cum s–a întâmplat că a dispărut acel dosar penal, intentat împotriva acţiunilor lui Oanţa. «Odin bog znaet», a răspuns Nogai, precizând că, atunci, după ce a decis că dosarul urmează să fie examinat de Judecătoria Centru, sector în care fusese comisă presupusa infracţiune, a pregătit documentele şi le–a transmis curierului, să le ducă la Oficiul Poştal. «Curierul a semnat că a luat dosarul, deci, ea este ultima persoană de la care am fi putut cere un răspuns despre pierderea lui», spune Nogai. Judecătorul consideră că cineva, pierzând dosarul, a vrut să–i joace festa, astfel încât el să fie retrogradat din funcţie. «Dosarul a fost furat sau »cumpărat« de cineva, că dacă s–ar fi pierdut, pur şi simplu, ar fi apărut peste un timp», explică Nogai. El aminteşte că CSM a decis atunci că Nogai nu şi–a exercitat eficient calităţile de conducător, nu şi cele de judecător. «CSM a decis totodată că dosarele, în special cele penale, nu mai pot fi transmise cu »teotea Maşa«, că ar trebui utilizată poşta secretă. Deşi s–a decis, situaţia rămâne neschimbată, iar dosarele se mai pierd, din când în când», afirmă Nogai.

Am întrebat dacă e cumătru cu Oanţa şi ce s–a întâmplat cu acel curier care a dus dosarul lui Oanţa de la Judecătorie la Poştă. «Cumătru? De unde aţi luat?», a răspuns judecătorul, precizând că femeia care trebuia să ducă dosarul la poştă a fost concediată. «Ea este cea care putea să–l arunce sau să–l vândă», constată Nogai.

«Cum, totuşi, a fost restabilit dosarul, dacă multe dintre actele cusute la el erau în original, iar reclamanţii nu deţineau copii autentificate?», l–am întrebat. Nogai îşi aminteşte că cele mai importante documente au fost, totuşi, restabilite, inclusiv declaraţiile lui Oanţa, prin care recunoaşte că a luat de la cei trei sumele de bani indicate de ei în cererile depuse la poliţie.

Robu este contrariat de felul în care au decurs lucrurile după «restabilirea» dosarului pierdut.

«Au făcut dosarul din capul lor. Conţine multe greşeli, citaţiile mele nu vin acasă, dar se duc în alt sat. De altfel, pe dosarul restabilit nu am depus nicio semnătură, habar nu am ce e acolo…

În instanţă, dacă eram chemat, stăteam câteva minute, nu înţelegeam nimic şi se încheia totul.

La Curtea de Apel nu m–au chemat niciodată, deşi un procuror, de la Centru, o femeie, căpitan, mi–a spus că o să mă cheme numaidecât. Ştiu că, la Centru, l–au amendat cu o mie de lei. Atâta «costă» faptul că a luat de la noi 7300 de dolari. Nu mai am încredere că–mi va întoarce banii, chiar dacă instanţa ar decide altfel, deoarece şarlatanii îşi scriu averile pe altcineva şi când ajunge executorul la ei, sunt săraci, lipiţi pământului«, lămureşte Robu.

După ce Curtea de Apel Chişinău a menţinut sentinţa Judecătoriei Centru care, la 6.06.2007, recunoscându–l pe Oanţa culpabil de comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 126, al. 2, Cod Penal, redacţia anului 1961, l–a condamnat la plata unei amenzi în valoare de 80 salarii minime, procurorul Sergiu Bodorin a adresat CSJ un recurs, argumentând că sentinţa este inadecvată.

De altfel, articolul conform căruia a fost condamnat Oanţa se referă la «activitate ilegală de întreprinzător», la «sustrageri de bani», dar nu şi la alte acţiuni, comise de fapt de acesta. În sentinţă nu se vorbeşte despre organizarea migraţiei ilegale şi de trafic, contra unor sume de bani, a celor trei reclamanţi, chiar dacă fotografiile Anei Manole, făcute într–o secţie de reanimare a unui spital din Italia, sunt greu de privit.

Pe de altă parte, avocatul lui Oanţa, Gheorghe Malic, face trimitere la caracterul «neclar» al învinuirii, acuzând victimele că ar induce în eroare instanţa. El le învinuieşte că nu l–au informat pe Oanţa atunci când călăuzele din Ungaria sau Austria le–au propus căi riscante spre Italia. «Atunci când, aflându–se departe de Moldova, li s–a propus să meargă ilegal, şi fără vize, de ce nu s–au întors înapoi acasă, de ce nu l–au sunat pe Oanţa? La fel nu l–au întrebat pe Oanţa când au intrat sub tren», explică avocatul, pledând pentru achitarea şi reabilitarea completă a inculpatului, pe motiv că nu ar exista «fapta infracţiunii». Deci, şi apărătorul a făcut recurs, nefiind de acord cu decizia Curţii de Apel care l–a condamnat pe Oanţa la o amendă de 80 salarii minime, în schimbul celor 7300 dolari, luaţi de la cei trei reclamanţi.

«Sunt nişte ploşniţe. Nişte păduchi»

La Străşeni, pe str. Ştefan cel Mare, după un zid mai înalt decât casa, se află gospodăria lui Constantin Oanţa. E zi de sâmbătă şi stăpânul casei e pe loc. Îl întrebăm dacă mai duce oameni la muncă în străinătate. Spune că nu. Încercăm să aflăm ce crede el despre sentinţele instanţelor de judecată. «Dar cine v–a trimis? Sunt nişte ploşniţe. Nişte păduchi. El a pus cuvântul pentru ei, au umblat un an prin Europa, iar apoi, când au venit acasă, îşi vor banii înapoi», îşi ajută soţul stăpâna casei. Îi întrebăm dacă este adevărat că acea călăuză din Cehia, care le–a «organizat» transferul în Italia, e chiar feciorul lor. «Cine v–a spus asta? Fiul nostru e în Germania, nu în Cehia», spune femeia. Constantin Oanţa refuză să mai discute cu noi, promiţând că, după 10 iunie, va scrie o carte despre tot ce se întâmplă cu el.

L–am întrebat pe procurorul Sergiu Bodorin din ca cauză instanţa de judecată a preferat să examineze dosarul doar sub aspectul practicării «activităţii ilegale de întreprinzător» şi a «sustragerii de bunuri», fără a atinge aspectul migraţiei ilegale sau a traficului de persoane.

Bodorin ne–a explicat că Oanţa a fost condamnat în conformitate cu prevederile Codului Penal din 1961, valabil la momentul comiterii infracţiunii. În acel cod nu există articole ce includ astfel de infracţiuni.

Găsim, deci, o explicaţie «oficială» a faptului că niciun cap al firmelor tenebre care, în perioada 2001—2003, au traficat mii de oameni în străinătate, contra unor sume grele de bani, nu a fost condamnat în conformitate cu infracţiunea comisă de fapt. Codul de legi e de vină, deoarece nu include calificări ale unor astfel de infracţiuni, iar în umbra acestui cod rămâne constantă «disponibilitatea» judecătorilor de a–i proteja pe traficanţi.

A.G.