Lilia si Valeriu Anton din satul Horodiste, raionul Rascani, care au 35 si, respectiv, 40 de ani, si–au intemeiat o familie pe principii crestine. Respectand intocmai porunca «sa nu ucizi», Lilia a adus pe lume 6 copii. Marina, cea mai mare dintre ei, are 16 ani si in acest an absolveste gimnaziul din sat. Cristina are 14 ani si este in clasa a saptea. Alexandra invata in clasa a cincea, fetita este cea mai tare la carte. Ii place literatura si istoria. O ajuta cu totii, pun umarul pentru ca ar vrea sa mearga mai departe.

Valeria are 11 ani si, in luna mai, va absolvi patru clase, deseneaza foarte frumos si face buchete din flori de camp. Iuliana are doar 5 anisori si s–a nascut cu diabet zaharat, avand grad de invaliditate. Intre cele cinci fete, a venit pe lume fratiorul Nicusor. Copilul are doar 3 ani si jumatate. Pe 26 ianuarie 2007, Lilia Anton a plecat la Moscova, desi, avand reumatism la inima, starea sanatatii nu–i permite. «Marina absolveste opt clase si vrea sa–si continue studiile la liceu, trebuie sa o ajutam, ca daca se va rupe ea, poate sa–i scoata si pe cei care vin din urma», ne spune bunica Lidia, in grija careia au fost lasati copiii.

Deocamdata, nimeni in aceasta R. Moldova nu a oferit o solutie cum sa te smulgi din saracie, nesiguranta, cum sa supravietuiesti intr–un sat unde ai o bucata de pamant si cateva gaini in curte, iar bani — deloc! Rareori se gaseste cineva sa dea cu imprumut. Au cautat si ei, din rasputeri, sa se descurce. Lilia este asistenta medicala, iar Valeriu — tractorist, avand o munca sezoniera, mai mult toamna si primavara. Cand copiii au inceput a creste «ca din apa», a plecat la Moscova, pentru ca alta solutie nu a gasit. Casa inca–i nefinisata… Acum doua luni, el a chemat–o si pe nevasta–sa. La Moscova, asistenta Lilia lipeste tapete in casele in care vor locui oameni poate mai fericiti decat ea si copiii ei. Valeriu construieste case pentru moscoviti.

Inca nu au trimis bani acasa. Bunica Lidia incearca sa tina piept greutatilor. Cu ce sa hranesti sase suflete? — ar fi simpla intrebare. «Unt nu au mai vazut de mult. Si margarina nu le pot pune pe paine macar o data pe saptamana. Le fac mai mult cartofi si tot felul de terciuri». De lapte au uitat pentru ca «laptele il vinde la stat», iar acesta (adica statul) ii da niste bani. Daca are un ban, cumpara orez, hrisca, mazare. Mai cumpara si sapun, praf de spalat rufe, sampon… «Fiica mea ii spala cu sampon mai scump, da eu sunt bucuroasa sa am de cel mai ieftin, din urzica, bine ca il am. Ieri am cumparat un kg de hrisca. L–am pus tot in ceaun, ca suntem sapte guri. Copiii nostri nu mai stiu cand au imbracat o hainuta noua, numai de la "gumanitarca" ii imbracam». De cateva ori au chemat–o pe Lilia la scoala sa–si aleaga din stocul de haine vechi.

Femeia fuge spre dulap si aduce un brat de haine. Le insiruie pe pat: «Lilia le–a despletit, ca erau tare ponosite, apoi a combinat atele si iata ce frumusete a facut. Plangea si impletea bluzite, paltonase, pantalonasi, ciorapiori si manusi.» Copiii aduc albumele cu fotografii, mi–o arata pe mama lor, surprinsa cu croseta in maini. Lucrurile crosetate sunt facute impecabil! «Fiica mea are maini de aur, la toate–i priceputa! Stie sa pregateasca o masa, incat o invita toate gospodinele sa le ajute la nunti si cumatrii. Croseteaza, coase. E neintrecuta la coacerea torturilor… Iar cand copiii adorm, scrie poezii. Si acum mi–a spus ca va trimite acasa un caiet cu versuri scrise la Moscova… Are suflet bun, e miloasa si iubitoare, dar a lasat sase copii si s–a dus, a rapus–o saracia», — plange in coltul broboadei doamna Lidia, framantand painea in covata. Coace paine, uneori chiar de doua ori pe saptamana, pentru ca nu are bani de cumparat. Face si mamaliga cu un bors de post.

Pentru fiecare copil primeste lunar cate 50 de lei! 50 de lei pentru paine, unt, dulciuri, carne, sucuri, haine, incaltaminte si pentru caiete! Pentru cei sase copii statul le da 300 de lei lunar. In rest, statului nu–i pasa, guvernarea comunista a gasit ca 50 de lei ajung pentru a creste un copil… Nimanui nu–i pasa! Doar o data familia Anton a fost invitata la Rascani, in centrul raional, si i–au repartizat cateva kg de orez si de zahar.

O intreb despre jucarii. «Noi nu i–am dezmierdat cu jucarii. Eu ii iau la camp, ii invat sa impleteasca legatori pentru snopi… ii pun la prasit, la strans mazarea si fasolele, la curatat porumb…» Jucariile celor sase copii le gasesc in sarai, printre perne. Un ursulet cu un ochi scos si doi catelusi din plus. O copilarie cladita pe 3 jucarele care, pe timpuri, in haina lor noua, au mangaiat copilaria dulce a altor copii… Acolo guverneaza alt fel de oameni.

Dar povesti le spuneti? «Greutatile vietii mi–au furat povestile. Sunt obosita si nu mai spun povesti.»

Doamna Lidia are o pensie de 365 de lei, este invalida de gradul doi. Pensia o cheltuieste tot pentru a–i ajuta pe copii. Ultima a dat–o pentru lenjerie. Plange si–mi arata cu mana peste cele patru paturi din sarai: «Parca acesti copii nu merita sa doarma si ei in niste cearsafuri noi, albe, scrobite, dar nu au acest noroc. Au promis oamenilor multe, o viata mai buna, dar i–au adus in asemenea stare, incat ei lasa tot si se pornesc ca lupii prin padure sa caute ceva demancare. La Horodiste 10 familii, sot si sotie, au plecat in Italia, toti cei tineri lucreaza la Moscova. Pe 8 martie, la matineu, in grupa Iulianei, au venit doar 5 mame si 19 bunicute sau matusi.

«Uneori copiii ma roaga sa le dau bani sa–si cumpere o inghetata sau un pachet de »cucosei«, un paharut pentru doi». Nici aceasta mica bucurie nu le–o poate oferi.

I–am rugat pe copii sa–mi spuna ce poezii sau cantece invata. Au pus mainile pe genunchi si au prins a canta «Vino, vino, mama, acasa /lasa Moscova/ caci pe copilasii tai ii ineaca lacrima… Pe campie mieluseii zburda langa mama lor…imi aduc aminte si de mama mea, pe genunchii ei cei moi ma aseza si ma saruta…» Cantecul lor semana mai mult a bocet, nici nu prind sensul la ceea ce pun in cuvinte.

Vreau sa aflu ce si–ar dori cel mai mult. Sinceritatea Marinei ma dezarmeaza. «Niste incaltaminte. Avem doua perechi de ciupici pentru toti, cand ii incalta surorile mai mici, trebuie sa iau in picioare galosii din cauciuc…» Le–am rugat sa scrie marimea piciorului. Marina a raspuns de parca ar fi rostit o rugaciune «Nicusor are 24–25;  Cristina — 38, Alexandra–37, Valeria –34, Iuliana 27–28.  Si eu 39–40». Mi le–am notat in blocnotesul meu. Si telefonul lor l–am notat: 0256 40341…

La despartire doamna Lidia a iesit sa ma petreaca pana sub Stancuta si m–a rugat sa scriu despre nevoile lor, dar sa nu invinuiesc alti oameni, sa nu jignesc… Intorc privirea si vad cei sase copii smeriti impletind, din spice de mohor, legatori …

Antonina SARBU Horodiste, 17 martie 2007