CALVARUL

(Pe valurile vietii)

(continuare din numarul anterior)

Din aprilie pana in iulie 1948 ne–am aflat in inchisoare la Odesa, unde l–am cunoscut pe capitanul Vladov care, in pofida faptului ca era capitan sovietic si stia ca sunt roman, avea o atitudine binevoitoare, chiar prietenoasa, fata de mine. Impartea cu mine si cu germanul Helmut Rot hrana pe care i–o aducea sotia de 2–3 ori pe saptamana. Intr–o zi, dupa ce am capatat un pic de incredere in el, l–am intrebat pe Vladov:

— Tovarase Vladov, de ce ma ajuti pe mine, imparti mancarea pe care ti–o aduce sotia cu mine, doar eu stiu ca in Odesa, la libertate, dupa acesti pereti, nu e viata buna… si iti mai sunt si dusman…

El mi–a raspuns:

— Cunosc povestea Basarabiei. La Odesa, am avut un prieten moldovean, in cartierul Moldovanca. Cu el am invatat la cursuri de invatatori candva. Il chema Ion Gherman. Mic de statura, cu niste ochi albastri, de o bunatate fara margini, era din satul Valea Hotului. De fapt era roman, asa imi povestea el, de prin Barlad. Cand au inceput represaliile staliniste, in 1937, Ion a hotarat sa fuga peste Nistru. In zorii unei zile, cand iesea pe malul romanesc, a fost secerat de gloantele granicerilor nostri. Ei nu aveau voie sa traga, caci trecuse granita, care era la mijlocul Nistrului, dar s–a gasit un suflet hain, un criminal, care l–a ucis. A fost un om de treaba, bun la suflet si bun prieten. Cu el puteam discuta tot ce vrei, aveam incredere unul in altul. Poate de asta te simpatizez. Si asa sunt judecat la 10 ani, acum de ce sa ma tem?

Se interesa de felul de viata din tarile capitaliste, de atentia care era acordata invatatorilor, de disciplina scolara. Am observat ca–i placea ca eu, atunci cand invatam la gimnaziu si apoi la scoala superioara de comert din Leova, purtam

uniforma de culoare kaki, cu chipiu de culoare albastra cu ,,vipusca" in jur, cu numar pe maneca stanga. El stia ca sunt din neam de invatatori. Vazand atitudinea binevoitoare fata de mine, i–am spus ca vreau sa incerc sa evadez in timpul apropiatei escortari spre gara din Odesa. Vladov nu m–a sfatuit sa evadez, deoarece el stia ca soldatii pazei erau bine inarmati si foarte vigilenti in timpul etaparilor detinutilor, mai cu seama ca, in URSS, nu se prea incercau evadarile de sub escorta. Arestatii si judecatii de drept comun aveau termene nu prea mari de 2–5 ani pentru furturi sau alte delicte. Despre detinutii politici nici nu se pomenea ca evadase cineva.

Vladov imi spunea ca va fi foarte greu, chiar imposibil. In primul rand pentru ca nu cunosteam bine limba rusa si accentul meu strain il poate observa oricine. Al doilea, rusul va fi bucuros sa ma predea organelor de militie, intrucat sovieticii erau nemultumiti de fascistii, care au navalit cu razboiul in tara lor "pasnica«. Ei inca nu stiau ca Stalin a pregatit acest razboi cu multi ani in urma, ca sa provoace nemultumiri in alte tari si sa cucereasca Europa. Dar asta o vor afla mult mai tarziu, cand acest imperiu se va destrama fara un foc de arma.

Totusi, eu eram hotarat sa fug, poate din orgoliu, poate din dorinta de a–mi arata vitejia sau cutezanta de a ma intoarce in randul camarazilor de lupta impotriva comunismului. Vazand hotararea mea, Vladov a inceput sa ma pregateasca pentru evadare. Sotia i–a adus o pereche de ciorapi lungi, ingusti, in care strangea zilnic intr–unul pesmeti, in altul zahar, sa am de hrana in primele zile dupa evadare. Eu i spuneam cum am de gand sa actionez. I–a adus sotia haine vatuite, pasle, o plapuma, o sapca cu clapete puse toate intr–un sac, pe care eu i–am promis sa le duc in spate, caci dansul era tare slabit si pe care aveam de gand sa–l arunc la picioarele unuia dintre soldatii convoiului. Asa am si procedat. Eram alaturi de Vladov si de un soldat dezertor, Vanea, si inca doi arestati de drept comun. Stiam ca Vladov locuieste pe drumul spre gara, pe o straduta nu prea cunoscuta, o fundatura, am uitat cum ii spunea. Am retinut numai numarul casei — 3. Cand treceam in apropierea acestei strazi, Vladov mi–a strans mana si mi–a aratat cu capul spre casa lui lacramand. Apropiindu–ne de gara centrala din Odesa, Vladov mi–a aratat vagonul de culoare albastra "Stolipin« si mi–a spus:

— Iata, Valentine, casa noastra, care ne asteapta pentru un drum lung. Eu i–am raspuns:

— Eu nu voi intra in acest vagon! Si, la 25–30 metri de la vagon, am aruncat la picioarele soldatului din stanga mea legatura cu haine a lui Vladov, lovind in acelasi timp arma soldatului, obosit de caldura mare si surprins de cele intamplate. Am luat–o la fuga spre gardul de piatra care despartea gara de strada. Dar m–am impiedicat de o sarma pe care nu o observasem, care schimba directia sinelor de cale fierata. Am cazut, mi s–a rupt o sandala, dar am sarit peste gard, tinand ciorapii cu mancare in ambele maini. Dupa vre–o 40 de metri am auzit impuscaturi si geamuri sparte pe partea stanga a strazii, pe care fugeam in zigzaguri. In fata mea venea un ofiter de marina, mergand la brat cu o femeie. Era o zi de duminica, ziua marinei sovietice. Ajungand aproape de dansii, am zarit cum pe pieptul femeii a aparut o pata de sange, mare, rosie… Ea a inceput sa cada in bratele ofiterului care o sustinea. I–am ocolit si am ajuns la un colt de stradela, in care trebuia sa ma ascund. Dar in momentul alergarii, la coltul strazii, am auzit un fosnet in partea dreapta a pieptului, nici un fel de durere, doar o puternica fosnire de aer, care imi iesea din piept, nu–mi ajungea aer sa respir, m–a inabusit o spuma de sange din gura, si am cazut pe caldaramul infierbantat de soare. M–am intors pe partea dreapta unde eram ranit, ma uitam cum se incheaga sangele pe pietrele strazii. Pe strada nici o zare de om. Continuam sa sforai puternic, apucand si strangand cu mana stanga partea dreapta a pieptului si simtind oasele coastelor intre degete. M–am pravalit cu totul pe partea dreapta, rasufland ca din foi.

Deodata a aparut o femeie dintr–o casa de vis–a–vis, s–a apropiat de mine intrebandu–ma ceva, dar nu am inteles ce. I–am facut semn cu mana ca vreau sa beau, caci imi era o sete grozava. In curand femeia a adus un pahar cu apa, paharul era frumos din cristal, si s–a apropiat de mine. In acelasi timp, de dupa coltul strazii, a aparut un soldat cu arma in mana si, vazand femeia cu paharul, i–a strigat: Nu te apropia, ii un spion roman! A fugit de sub escorta! Si nu i–a dat voie sa–mi dea apa. S–a apropiat de mine infuriat. Credeam ca va trage, dar el ma pazea. Incepusem sa–mi pierd cunostinta, mi s–a parut ca–l vad pe fiul meu Liviu in fata si am inceput sa plang… de jale ca voi muri si nimeni nu va sti de moartea mea.

(Va urma)

S–au scurs 40 de zile de la plecarea lui Vadim Pirogan in lumea celor drepti. Multumim Ziarului de Garda ca, in acest rastimp de tristete, ne–a oferit, numar de numar, fragmente din cartea "Calvarul«.
Andrei Timofte, Chisinau