CALVARUL

(Pe valurile vietii)

(continuare din numarul anterior)

Altii, urmariti de militia comunista, au lasat totul, fugind in munti, luand armele in maini si luptand, varsand sange. Familiile lor sunt azi persecutate, unele inchise in puscariile comuniste, altele duse in Siberia de catre sovietici. Inchisorile gem de lume, unii au patit–o numai pentru ca au ripostat, au spus un cuvant impotriva ordinii, abuzurilor. Nu ai voie sa spui nici un banc macar. Ce viata mai e si asta?

Cei din Basarabia si eu trebuia sa ne ascundem, caci rusii ne vanau impreuna cu politia noua, care tremura de frica rusilor si facea tot ce spuneau ei. Ce–i de facut? Bani nu ajungeau, preturile la alimente crescuse enorm, dar nici alimente nu se gaseau. Rusii incarcau trenurile cu tot ce era mai bun in tara si le duceau la ei, in tara «fericirii». «Tipa», ca noi le–am distrus tara si tot noi trebuie sa le–o refacem. Spun minciuni, caci noi am vazut cu ochii nostri, cum au distrus totul, cand se retrageau din Basarabia in «41, aruncand totul in aer, la porunca lui Stalin, lasand pamant ars si gropi comune cu oameni impuscati fara nici o vina.

Eu nu mai dormeam acasa, imi era frica sa nu fiu arestat. Ma ascundeam pe la cunoscuti, care si ei tremurau de frica. Care–i viitorul meu? Ce ma asteapta pe mine, ce va fi cu familia mea? Si americanii tac din gura, nu mai vin. Poate

Reta are dreptate, de ce m–am bagat in afacerea asta, in acest «serviciu secret»?

Puteam trai si fara el si acum nu m–as fi framantat asa. Dar daca judeci, eu — nu, altul — nu, cine ar fi luptat pentru Patrie, pentru neamul nostru? Daca toti s–ar gandi ca Reta? Multi au murit la Tiganca, la Odesa — pentru ce? Si toti doreau sa traiasca, sa se bucure de viata. Cui ii trebuia acest razboi? Atata sange, atatea lacrimi, suferinte si durere? Au ramas mii de sotii vaduve, viata lor s–a frant, copiii sunt orfani, ce pot ei sa faca, cum sa traiasca fara spijin barbatesc? Cine va raspunde pentru toate? Intrebari fara raspuns. Eram intr–un impas total. Atunci omul face ce–l sileste viata. El e sub vremuri, dar si atunci poate ramanea om.

Colonelul Ianovici mi–a dat salariul si ne–am despartit. Devenise periculos in Romania, se ivisera multi agenti comunisti, care roiau peste tot, staruindu–se sa–i gaseasca pe cei din Serviciile Secrete, sa–i aresteze. Eu m–am aranjat la inceput intr–o comisie care inregistra bunurile aduse de Armata romana din

Rusia si Basarabia in timpul retragerii armatelor. Apoi am trecut la politia comunala din Bucuresti, unde am lucrat pana in 1948.

Am lucrat la politie pana la 18 ianuarie, cand fiind in sediul Sindicatului CFR din Bucuresti, unde presedinte era bulgarul Rancev, mi–a spus ca sunt chemat de cineva de la parter. Am inceput sa cobor scara. Uitandu–ma pe un geam, am vazut o masina mica si doi barbati care se plimbau langa ea. Am inteles ca au venit dupa mine, caci tot timpul asteptam sa fiu arestat.

M–am adresat unui functionar superior:

— Costica, i–a pistolul si sa–l dai Retei, cred ca au venit dupa mine.

Am coborat de la etaj, iesind afara. Aici m–au apucat de maini, mi–au pus catuse si mi–au astupat gura, impingandu–ma in masina. Masina a pornit, iesind din oras spre Urziceni. M–au dus la Constanta, in inchisoarea din oras. Rancev, presedintele sindicatului comunal, era comunist si eu consideram ca el era la curent de arestarea mea. Aici, la inchisoare, m–au interogat rusii din serviciul NKVD–ului din URSS. M–au batut, torturat, dar nu am recunoscut nimic. In Romania centrul NKVD–ului era la Constanta. El aresta oamenii din tara uneori cu stirea guvernului comunist, alteori fara ca el sa stie ceva. Ii inchideau in vagoane sigilate, introduceau aceste vagoane intre altele, cu fier uzat sau alte marfuri, si ii duceau in URSS. Granicerii si vamesii romani nici nu se apropiau de trenurile sovietice. Detinutii erau culcati pe podea cu pistoale automate in coaste.

«Va multumim pentru reluarea acestor fragmente din cartea "Calvarul". Este adevarat, nu am stiut ca a fost editat un astfel de volum. Va multumim ca ne ajutati sa nu uitam, ne ajutati sa–l cunoastem pe cel care a fost Vadim Pirogan… Am decupat articolele si le pastrez pentru cei care vin din urma mea.»

Fragment din scrisoarea lui Mihai Terente, adresata redactiei Ziarului de Garda.

(Va urma)