CALVARUL

(Pe valurile vietii)

(continuare din numarul anterior)

La 5 mai 1944 am fost lansati dintr–un avion german. Am aterizat langa o padurice, am ascuns parasutele, apoi ne–am despartit, fiecare avea misiunea sa.

Eram imbracat ca un cioban si acum cutreieram regiunea de langa Pascani.

Mergeam prin campuri, paduri, mai mult noaptea sa nu fiu prins de sovietici, care puneau patrule peste tot. Tot ce vedeam, memorizam. Oamenii din sate se refugiau, plecand mai departe de zona frontului. Cumparasem vreo sase oi si mergeam cu ele, scrutand orizontul ca un cioban. In padurea deasa am gasit depozite de armament, acum trebuia gasit si comandamentul sovietic. Mergeam in padure cu oile, ca un cioban adevarat. Nu aveam voie sa scriu nimic, totul trebuia scris in minte, memorizat. Am ajuns la Siretel, am gasit un mos acolo, care nu plecase din sat, mosul Arsenie. Am dormit la el. Toata noaptea m–am scarpinat. Numai dimineata cand am vazut o gramada de paduchi pe mine am inteles ce ma musca noaptea. Intalnindu–ma cu niste oameni, m–au intrebat unde am dormit?

La mos Arsenie. Ei radeau, stiau ca mosul e paduchios.

— Nu–i nimic, am zis eu, se intampla. Acum trebuia sa ajung la Pascani si sa dau de celalalt informator. Pe drum am intrat intr–un sat, unde am dat peste o casa a unui preot, care ramasese in sat, crezand ca rusii il vor lasa in pace si ne dorind sa lase casa fara paza, caci stia ca rusii prada totul ce le sta in cale. M–a hranit, m–a intrebat cine sunt.

— Sunt roman, cioban din Pascani, ma duc acasa.

— Nu stiu daca ai sa reusesti, sa nu te aresteze rusii, ramai pe aici, ma sfatui preotul.

— Nu, ma duc, fie ce o fi, acasa ma asteapta nevasta cu copiii. M–am odihnit cateva ceasuri si am pornit mai departe. Am intrat intr–un sat unde traia un baiat de treaba, Ion Donisanu, care stia cine sunt. M–a dus intr–o casa fara acoperis, spunandu–mi:

— Ai sa dormi aici, e mai sigur. Dimineata sa nu pleci. Sa te duci spre noapte.

Noaptea a cazut o ploaie cu fulgere si tunete, o ploaie torentiala. Apa pe drum, apa peste tot. Ion mi–a spus pe unde sa trec, stiam ocurile, dar ploaia facuse ravagii. Siretul se umflase si totul se incurcase. Am ajuns la Siret, se facuse intuneric, apa era mare si mergea spumos la vale. Nu era chip sa treci. Am vazut un copac plutind aproape de mal, l–am prins, m–am agatat de el cu un bat ciobanesc si m–am lasat dus la vale. La vre–un kilometru se zarea un post–podul peste Siret. Ajungand mai aproape, am auzit pe pod vorbe rusesti, era patrula…

M–am dat la fund sub copac, tinandu–mi respiratia. De mic inotam foarte bine, doar eram de pe langa lunca Prutului. Ma cufundam adanc, treceam Prutul inotand sub apa, rasufland de doua ori, odata la mijlocul raului, apoi langa celalalt mal. Asa ma invatase prietenul meu din scoala primara, vecin cu noi, Ilie

Codreanu, care era tare vanjos si bun inotator, cu care prindeam raci din cele mai adanci borti. Scoteam cate o galeata de raci, pe care ii vindeam la Leova, la restaurantul grecului Zervudis si Pilarinos, iar din banii castigati ne cumparam inghetata sau covrigi de la Itic, un evreu din Leova care avea brutarie.

Copacul a trecut sub pod de primul stalp, dar la al doilea s–a impotmolit si s–a oprit. Am inlemnit. Am scos capul de sub tulpina, auzeam vorbind ruseste santinelele pe pod. Am facut ce am facut, m–am muncit, dar am reusit sa imping copacul de la stalp. Am luat aer in plamani si m–am bagat din nou in apa sub copac care plutea mai departe. Dupa un timp, care mi s–a parut o vesnicie, am scos capul de sub copac si, uitandu–ma indarat, am respirat usurat. Trecusem de locul primejdios. Dupa vreun kilometru de plutire pe apa Siretului am auzit vorbe nemtesti. Mi–am dat seama ca aici e linia frontului nemtesc. Am tras copacul la mal si, iesind din apa, m–am scuturat ca eram ud pana la piele si dupa catva timp m–am indreptat spre transeele nemtesti.

— Hende hok! — a strigat santinela.

Am ridicat mainile in sus si am asteptat pana au venit doi nemti si m–au luat de maini. Le–am spus pe nemteste:

— Sunt roman, vreau sa vorbesc cu un ofiter.

A venit ofiterul, m–a dus mai departe prin transee la un post de comanda.

Aici am spus cine sunt si ei au chemat un ofiter roman. Le–am dat toate informatiile. M–au hranit, mi–au dat haine uscate si am dormit cateva ore. Pe banii rusesti am facut cu acul gauri si am notat numerele unor automobile rusesti. Dupa aceste numere ofiterii cercetasi apreciau ce regimente rusesti erau pe linia frontului si in spatele lui. Mi–au dat din nou insarcinari, trebuia sa merg din nou inapoi, sa culeg alte informatii. Acolo, langa Prut, era Ionescu cu care trebuia sa ma intalnesc si sa preiau informatiile lui pentru a le duce mai departe la statul major.

— Am plecat din nou noaptea, condus de un neamt, care stia pe unde se putea trece, alaturi de trupele rusesti. Neamtul m–a dus pe un camp golut, care era intre padurea unde erau dislocati rusii si apele Siretului. Mergeam dupa neamt, care la un moment mi–a spus: «Inainte!» — si s–a intors in transeele sale.

Acum eu mergeam atent pe acest camp, uneori ma aruncam la pamant si ma taram, caci rusii lansau rachete, care luminau terenul de parca era ziua. Atunci puneam niste crengi pe cap, parca ar fi fost tufe. Am trecut cu bine. Am ajuns la Tg. Frumos, dar m–am oprit in camp, langa o scarta de paie. M–am bagat mai adanc in ea sa dorm. A fost norocul meu, caci noaptea langa ea s–au strans niste lupi, care urlau. Stateam chitic in scarta si, cand s–a facut ziua, am iesit din ea, caci lupii nu mai erau.

Aici am aflat de la un taran, ca s–a incheiat un armistitiu intre romani si rusi. 23 august m–a gasit in spatele frontului sovietic. De acolo am plecat spre Bucuresti. Mergeam peste campuri, ferindu–ma de armata sovietica. Uneori ma urcam in trenurile care mergeau spre Bucuresti. Dar era periculos, sovieticii controlau peste tot. Asa am ajuns la Bucuresti. Aici l–am gasit pe maiorul Balotescu, capitanul Andrei si procurorul militar Caracostea, care era seful meu direct. Ei se pregateau sa plece in Germania, sa scape de sovieticii, care veneau spre Bucuresti.

De aici in viata mea si nu numai a mea, incepe o cotitura, o alta etapa:

— Serbane, imi spuneau cei de la SIS, ramasi in Bucuresti, — daca poti pleca in Germania, ia familia si fugi pana mai ai timp.

Am plecat acasa si am vorbit cu Reta.

— Nu avem alta iesire, plecam in Germania. Strange lucrurile.

— Eu nu plec nicaieri. Tu esti vinovat cu aventurile tale. Unde sa ma duc pe urlati cu trei copii, sa pierd totul, casa, masa, viata… Nu plec. Nu am avut incotro, am ramas. M–am intalnit cu colonelul Ianovici.

— Serbane, ascunde–te, te vor cauta, trebuie sa te bagi undeva la lucru, sa stai linistit, poate vor trece toate si lucrurile se vor linisti.

Sa plec era prea tarziu. As fi reusit sa fug, stiam bine locurile prin Transilvania, dar imi era jale de copii si de Reta.

(Va urma)