«Din pacate, in calitatea mea de Presedinte al Republicii, in acei ani complicati, nu dispuneam de timpul necesar pentru a asterne pe hartie cele retinute in memorie», scrie primul presedinte al R. Moldova, Mircea Snegur, in primul volum al trilogiei sale «Labirintul Destinului». «Desi am ingaduit multisor cu scrisul memoriilor si dupa pierderea alegerilor prezidentiale de la sfarsitul anului 1996, consider ca nu a expirat timpul analizarii si aprecierii etapelor parcurse.»

In prefata, Mircea Snegur recunoaste ca anumite greseli au fost comise, atat in primii ani de Independenta, cat si dupa plecarea sa de la Presedintie. «Dar nu e vorba de rea–vointa. Unele greseli au fost posibile din lipsa de experienta, altele — prin marea dorinta de a grabi procesele reformatoare ce urmau sa scurteze perioada de tranzitie (…) Multe dintre greseli le–am recunoscut public si, in temei, noi, incepatorii, am fost si suntem intelesi omeneste.»

Potrivit ex–presedintelui, activitatile concrete cu efect pozitiv, in primii ani de Independenta, ar fi putut fi mai multe, insa «Noi am facut ce am putut. Regret ca, uneori, aceste si alte fapte concrete sunt trecute cu vederea numai pentru a intepa cat mai dureros. Probabil, si aceasta atitudine rezulta din caracterul nostru national.»

Mircea Snegur mentioneaza ca anume aceste ganduri, dar si framantari mult mai profunde, ce il obsedeaza cand stie ca e stirbit adevarul, l–au indemnat (ex–presedintele scrie: «ca sa nu zic: m–au fortat») sa se aseze, in sfarsit, la masa de scris.

Volumul se incheie cu descrierea momentului in care Mircea Snegur a fost ales presedinte al R. Moldova. «Desi eram constient de responsabilitatile pe care mi le asumam, imi venea greu sa rostesc continutul juramantului si cuvintele de multumire si recunostinta. Am vorbit despre niste lucruri banale, adecvate situatiei, fara mare pompa am jurat credinta Moldovei si Poporului. Si atmosfera din sala nu parea sa fie solemna.»

Toti copiii si toti parintii acestora o cunosc pe Danuta, prietena papagalului Cichi, care in fiecare seara le doreste micutilor «Somn usor si visuri placute».

Daniela Burlac s–a nascut la 20 decembrie 1987, la Chisinau, intr–o familie de ingineri constructori. De mica era pasionata de dansuri si de teatru. Participa la toate evenimentele din cadrul gradinitei, scolii si a Liceului «Gaudeamus», unde si–a facut studiile. A jucat numeroase roluri, dar crede ca pe cele mai importante le va juca in viitor.

A disparut Danuta!

Eram la tara, la bunica Olga. Pe atunci aveam vreo patru anisori. Intr–o dimineata, ma trezisem cu dorinta de a ma juca in nisip. Am umblat in lung si in lat prin curte, dar nu am gasit o gramajoara cat de mica de nisip. Tot cautand, am dat de un morman de cenusa ce se afla intr–un colt ascuns al unui cotet. Bucuroasa, am inceput sa ma joc in acel praf, uitand de toate. Bunica, intre timp, observand ca am disparut, nu contenea sa ma strige: «Dana! Dana! Danuta!» Eu o auzeam, insa nici prin gand nu–mi trecea sa–i raspund. Eram ocupata, preparam «pascute» din cenusa. Bunica, speriata, a antrenat toata mahalaua in cautarea nepoticai sale. Le–a telefonat parintilor si le–a spus ca a disparut Danuta.

Peste putin timp, am fost gasita. Eram murdara de cenusa din cap pana in picioare si plina de paduchi de gaina. Fericirea bunicai Olga nu avu margini….

Danuta profesoara

Eram in clasa a cincea. Intr–o zi, profesoara de geografie nu a reusit sa vina la ore si eu, fiind indrazneata, am hotarat sa o inlocuiesc. Am spus la toti copiii sa stea in liniste, deoarece astazi voi fi invatatoare eu. Colegii m–au ascultat. Am trecut la tabla, aratandu–le tarile pe harta lumii. Ma simteam ca pestele in apa, dar s–a gasit un coleg de clasa, un rebel din fire, care incepu sa faca galagie, imitandu–ma. Enervata, i–am facut o data observatie, a doua oara, insa a treia incercare de a–l linisti a fost cam dura. Ma apropiai de masa lui, imi stransei toata puterea in pumn… Colegul meu a simtit imediat aceasta putere langa ochiul sau drept. Bineinteles, nu mi–a raspuns prin forta, insa a doua zi a venit cu mama sa la scoala.

O comoara in ureche

Intr–o zi de vara, bunelul si binica au hotarat sa mearga la gradina. Eu si Cristina, surioara mea mai mare, am cerut sa mergem cu ei. Ajunsi acolo, bunicii au luat sapele si au pornit la munca, iar noi, fiind micute, ne–am prins in joaca. Cine va ascunde mai bine un graunte? Eu il ascund in gura, Cristina in nas, eu printre degete, ea pe sub brat si, tot asa, prin toate locurile posibile si imposibile. La un moment, insa, jocul nostru s–a intrerupt. Cristina nu reusea sa scoata grauntele din ureche. Flutura din cap, dar grauntele parca prinsese radacini acolo. Incercam sa–l scot cu ajutorul degetului, dar il adanceam si mai mult. Nici incercarile bunicii de a scobi grauntele cu o crenguta nu au dus la nimic, din contra, au agravat si mai mult situatia. Am mers la spitalul din sat, unde ne–a intalnit un singur medic, si acela «aghezmuit». Desigur, acestui doctor nu i–a reusit sa scoata grauntele, care era prea adanc ascuns in ureche. In fine, parintii au luat–o pe Cristina si au plecat la spitalul din oras. Surioara mea pastreaza si pana acum, de parca ar fi o comoara, grauntele pe care il ascunsese candva in ureche.

In prezent Danuta isi face studiile la Universitatea de Stat, Facultatea de Relatii Internationale si Administrare Publica. Este deja «mare», dar ii plac nespus de mult copiii si lumea copilariei si isi doreste un singur lucru — sa fie iubita de cei mici.

Svetlana PANTA