CALVARUL

(Pe valurile vietii)

(continuare din numarul anterior) A venit alta nenorocire. Sovieticii au cerut, mai bine zis, le–au ordonat romanilor, ca toti basarabenii sa se intoarca in Basarabia, acolo de unde s–au refugiat. Cu ce drept? Oare nu aveam voie sa traim unde dorim? Ce mai vor banditii astia? Oare nu le ajunge ca au nenorocit atatia oameni, au distrus atatea familii, le–au luat casa, pamantul, totul? Ce mai vor? Dar rusii nu se indupleca, pun conditii grele si basarabenii trebuie sa se intoarca. Ba mai mult, politia romaneasca era obligata sa–i vaneze pe basarabeni, sa–i trimita acasa. Jale peste tot, lacrimi, suferinte, chiar si morti. Doua fete s–au sinucis, nu au dorit sa se intoarca in robia sovietica. Doamne, unde am ajuns? Si iata din nou pe drumuri, de acum basarabenii se intorc acasa, pe mana rusilor. ,,Aha, ati vrut sa fugiti de noi", rad ei. «V–am gasit si acolo. De noi nu puteti scapa nicaieri, asa suntem noi", spun ei.

Unii dintre cei intorsi i–au drumul Siberiei, sunt arestati sub diverse motive si aruncati in trenurile bou, cu destinatia Polul Nord. Mama si cu tata au fost nevoiti sa se intoarca acasa. A venit politia dupa ei. "Nu putem face nimic«, le–au zis. »Suntem obligati, altfel ne dau afara de la lucru. Strangeti lucrurile«. Au primit cate 300 000 de lei fiecare, compensatii, bani de drum platiti nu de rusi, ci de statul roman…

Dupa intoarcerea din refugiu, de la Alba Iulia, mama si cu Gheorghe, tatal adoptiv, au plecat la Fataciune, un mic satulet, cu cateva case, unde aveam ceva pamant si o gospodarie mica. Le era frica sa traiasca la Leova sau la Nemteni. Aici nu prea veneau sovieticii, care doreau sa traiasca in orase si sate mai mari.

In 1949 au fost deportati si, abia cand s–au intors acasa, au aflat cine i–a tradat.

Aveau in casa o fata orfana, pe care o luasera din mila si o crescuse de mica. Era considerata ca membru al familiei, dar ea i–a denuntat. Mama avea ascuns intr–o saltea tricolorul romanesc, tot spera ca romanii se vor intoarce candva. Poate il tinea ca o amintire a unor vremuri mai bune. Odata a scos salteaua afara ca s–o aeriseasca. Din ea a scos si tricolorul. Dasa, fata aceea, l–a vazut. Seara a venit locotenentul de militie (uceastkovii) impreuna cu presedintele sovietului satesc si au gasit tricolorul ascuns in saltea. I–au spus mamei: Strange–ti lucrurile, curva romaneasca, ai sa pleci in Siberia!

Ce era de facut? Unde sa fugi, sa scapi de ei? Era imposibil. Mama a strans niste lucruri, dar a pus intr–un sac si ziare romanesti, carti, documente si fotografii cu regele Carol al II–lea si cu voievodul Mihai, de Alba Iulia, harti de ale mele. Sovieticii nu  i–au controlat lucrurile. Ei nu mai aveau timp sa verifice bagajele, caci, in cateva zile, trebuiau sa deporteze zeci de mii de oameni. Astfel parintii mei au fost dusi in Siberia cu trenul pana in regiunea Tiumeni, satul Lesnaia Iurga. Ei nu stiau nimic de soarta mea, caci orice legatura, vreo corespondenta cu Romania era interzisa. Mai mult, in dosarul fiecaruia, cand se angaja la lucru, trebuia sa declare daca are sau nu rude in alte tari si oamenii aveau frica.

* * *

Colonelul Iamandi din Serviciul Secret de Informatii de la Bucuresti se ocupa cu sportul. Ma cunostea. Intr–o zi m–a chemat sa stam de vorba. Era anul 1941.

— Dle Serban, trebuie sa intelegi, merge un razboi crunt si sangeros. In tara misuna spionii sovietici, care saboteaza ordinea, coruptia ameninta tara. Avem nevoie de oameni hotarati, fermi si cinstiti, care ar lupta impotriva acestor crime. Iti propun…

Asa am fost cooptat in Serviciile Secrete. Imi iubeam tara si neamul. Ma durea inima, cand vedeam ce se face pe pamantul nostru. Era un lucru periculos, dar eram un om curajos. Imi placea acest lucru periculos, cand uneori mergeam pe marginea prapastiei, fata in fata cu moartea.

In 1942 am fost chemat, la Presedintia Consiliului de Ministri, de catre colonelul Iamandi, care m–a prezentat lui Ion Antonescu. Era un grup de barbati, generalul a stat de vorba cu fiecare in parte.

— Te trimitem la Serviciul de informatii, avem nevoie de oameni cinstiti, care isi iubesc patria. Te duci la maiorul Balotescu, apoi te prezinti la Chisinau, la guvernatorul Voiculescu. Acest serviciu era format pentru a lupta cu coruptia, care facea ravagii in tara. In Basarabia ramasese aur, pietre pretioase, depozite mari ramase de la sovietici cu masini, tractoare, utilaje, tot ce fusese confiscat dupa fuga rusilor din Basarabia si de la evreii trimisi in lagare. Aici, in Basarabia, politia, jandarmeria, unii din conducerea oraselor faceau bani grei, furau totul spre a se imbogati. Antonescu era un om cinstit si vroia sa faca ordine, bunurile trebuiau pentru continuarea razboiului. Eu, ca functionar secret, trebuia sa ma ocup cu divulgarea acestor hoti. Era un lucru periculos, fiindca puteam sa–mi pierd capul oricand, caci sefii care furau m–ar fi lichidat in orice moment. Cand am fost cooptat pentru serviciul secret, a trebuit sa fiu invatat cum sa lucrez, cum sa ma comport cu cei din jur, cu dusmanii, dar si cu prietenii. Scoala speciala nu era, ne adunam intr–o cladire, unde veneau cei care lucrau mai demult si aveau o anumita experienta. Ei povesteau cum sa ne purtam, cum sa–i urmarim pe cei suspecti, cum sa aflam adresele lor, cum sa–i arestam, de ce sa ne ferim si multe altele. Acolo veneau diferiti oameni, nimeni nu stia cum ii cheama, fiecare isi stia numai seful care–l conducea si–i dadea insarcinari.

(Va urma)