Piesa lui Dumitru Crudu pare o parabola, dar si o comedie neagra scrisa cu o remarcabila stapanirea a mijloacelor teatrale, dar si cu o simplitate dezarmanta ce frizeaza misterul si poezia jocului copilaresc.
Desi n-am crezut niciodata in textele parabola sau numai parabola, textul lui Crudu mi-a oferit posibilitatea sa creez intr-o maniera postmoderna o poveste cinematografica ce este in egala masura parodie, grotesc, fabula si comedie ce isi autodenunta cu ironie influentele si chiar tentatiile calofile si cinefile. Uneori chiar si cliseele ce le foloseste in mod deliberat si cu scop expresiv. Si nu in ultimul rand cu o poetica proprie, un poem al deriziunii care insa nu as dori sa fie "citit" rebusistic, precum o sarada in care sa descoperim codificate nume de personaje reale mai mult sau mai putin contemporane. Am dorit sa depasesc acest nivel de la inceput si anume sa ma indrept catre " conformitate " universala, adica sa compun o parabola care sa cuprinda misterul si minciuna vietii social individuale, expresia parodica a eului uman insingurat si condamnat la ravnirea si mentinerea puterii asupra celorlati, intr-o viziune ce nu scuteste ticalosia de aburul poetic al inocentei si naivitatii poate al candorii si generozitatii.
Desigur ca in film vom recunoaste metehne, atitudini, inertii comic tragice, personaje ale istoriei Romaniei, ba chiar si intamplari social- istorice din ultimii ... multi ani.
M-as bucura insa, ca spectatorii filmului meu sa patrunda mai departe, intr-un halou poetic, filosofic - o fi prea mult spus ?! - al comediei, pentru a ne recunoaste viciile, fanteziile meschine, ipocriziile si candorile intr-un efort de a intelege natura umana conform unei viziuni neretusate, absurde precum deconspirarea unui ritual pe care suntem condamnati sa-l retraim fericiti si sisifici.
Nu stiu daca am reusit, dar cel putin am sperat sa fac din genul parodic al filmului negru, al satirei politice un poem ludic despre viciile egoismului, ipocriziei, manipularii si inocentei strategice, de fapt despre om in general si de loc despre romani in special.
Un singur lucru este cert: daca am reusit ce mi-am propus se datoreaza in primul rand echipei de colaboratori, dar mai ales actorilor formidabili cu care am lucrat intr-o bucurie aproape extatica.
Sper ca toate acestea sa fie vizibile si in filmul nostru...
Dominic Dembinski
Cei din preajma lui Sutto care ascund ca acesta a murit nu fac nimic altceva decat sa manipuleze la modul perfid si cinic opinia publica. Ei ascund ca Sutto a murit intr-un moment crucial: inaintea si in timpul alegerilor. Sutto este si el unul dintre candidati pentru cea mai inalta functie in stat, cu toate ca este mort. Dar nimeni nu stie ca e mort in afara de cei cativa oameni din anturajul sau. Si nici macar nu e vorba despre niste indivizi orgoliosi care tind cu orice pret sa carmuiasca, ci despre slugile lui Sutto care vor pur si simplu sa-si pastreze toate privilegiile pe care le au in ciuda mortii stapanului lor. De aceea, si fac tot ce pot ca vestea mortii lui Sutto sa nu devina publica. Fara sa stie, lumea alege un cadavru in fruntea Romaniei ( poate fi insa si R. Moldova, Rusia sau oricare alta tara ingenunchiata de dictaturi), de care isi leaga toate sperantele lor. Bineinteles ca urmarile sunt dintre cele mai nefaste, dar oamenii asa si nu-si pot da seama care e cauza.
Am scris acest text pornind de la o intamplare reala. La 15 ianuarie 1821 Sutto murise si cei din jurul lui au tainuit acest lucru. De aceea, textul meu are si o dimensiune istorica. Analizand istoria Romaniei am observat ca o mare parte a ei sta sub semnul lui SUTTO. Din cand in cand, la anumite intervale istorice, Sutto ajunge din nou in fruntea Romaniei si o guverneaza dezastruos. Cred ca ultimul SUTTO pe care l-a dat Romania a fost Nicolae Ceausescu a carui umbra inca se mai intinde si acum asupra spatiului carpato-danubiano-pontic, iar in mintea multor romani el inca mai ramine a fi conducatorul tarii.
Cand zic SUTTO, zic si manipulare. De aceea, cred ca Sutto a fost reanimat pe timpul mandatelor lui Iliescu, iar de mostenirea lui grea inca nu am scapat nici astazi.
Mai exista un SUTTO si in fiecare dintre noi care poate fi echivalat cenzorilor interiori, defetismului, fobiilor, conformismului si miserupsimului.
Cred ca Romania ( cand spun Romania am in vedere si R. Moldova in care acest fenomen a capatat pur si simplu proportii inspaimantatoare) trebuie o data si o data sa se debaraseze de SUTTO si sa-l ingroape, in cele din urma.
Acest text pe care eu l-am scris este o pledoarie anume pentru a scapa de SUTTO. Cat se mai poate, domnilor?
Dumitru Crudu