Dumitru Caraciobanu pleca ca maine, intr–o zi de 14 octombrie, acum 25 de ani. Pleca din viata culturala a Chisinaului si a acestei lumi marele rebel de la Dunarea de Jos, cel care a putut sa incante o lume si sa nu se asemene cu nimeni altul in scena si in viata. Despartirea de Caraciobanu a fost una de–o mare sensibilitate. "Luceafarul" se despartea de Caraciobanu precum marile regate de marii lor regi. "Moldova noastra a pierdut un mare actor. Teatrul "Luceafarul" a pierdut un mare suflet de artist, un visator cu ochii deschisi ziua–n amiaza mare. I–a inchis la 43 de ani, pentru totdeauna, lasandu–ne lumina pe seama Luceafarului din cer", citim din necrologul scris cu multa simtire si emotie de secretarul literar al "Luceafarului", Pavel Sabin.

A doua zi, cortegiul funerar apuca calea spre Satu–Noul Renilor: colegi de scena, scriitori, oameni de cultura, spectatori i–l petreceau acasa, returnandu–l "taranei din tintirimul aceluiasi sat in care la 22 aprilie 1937 se nascuse". Fusese ruga lui testamentara. "Nascut pe malul Dunarii, mai sus de Chilia, intrarea apelor dunarene in Marea Neagra ii produceau emotii tari lui Caraciobanu". Stia sau intuia, probabil, ca aici se va simti cel mai bine, aici, intre ai lui, aici in preajma parintilor si ai satenilor adunati de–a lungul vremii in mormantii Satu–Noului, aici, intre imensitatile apelor Dunarii si ghiolurilor deltei, intre crivatul si arsitele Bugeacului, unde lumea are o alta dimensiune geo–umana, pentru ca apele Sudului nu sunt pur si simple ape, ci destin. Nascut sub semnul acestui destin, Caraciobanu nu s–a putut lipsi de el nici dupa moarte.

Au trecut anii. Sunt 25 de cand Caraciobanu nu a mai trecut pe la Chisinau si tot atatia de cand nimeni (cu rare exceptii) nu a mai mers pe la Caraciobanu sa–l vada. Nu stiu daca Caraciobanu se supara sau judeca pe cineva pentru aceasta raceala si instrainare, pentru ca El este in lumea pe care si–a dorit–o dupa moarte, tot asa cum a fost in lumea lui, cea pe care si–a dorit–o fiind in viata. El s–a implinit, s–a realizat, frumos, ca un miracol vazut cu ochii, si s–a retras acolo unde miracolul poate avea doar pentru el continuare. Problema e in noi. "A fost cel mai aplaudat dintre noi toti", remarca la funerarii actorul si regizorul S.I. Scurea. "Teatrul "Luceafarul" are multe amintiri senine. O va avea si pe aceea, care se cheama D. Caraciobanu", citim din acelasi necrolog testamentar al "Luceafarului".

Aducandu–mi–l aminte, am citit si recitit zilele acestea "In cautarea lui Dumitru Caraciobanu" de Pavel Pelin (volumul "Ce dragoste veche — Actorii"). Fascinante, emotiile lecturii. O seara intreaga dupa aceasta, m–am plimbat pe ulitele Chisinaului in speranta sa–l regasesc pe Caraciobanu. Cautandu–l, am trecut pe langa "Luceafarul" vietii lui si Nationalul "M. Eminescu (Teatrul Academic de atunci, care in seara mortii lui Caraciobanu (enigmatica coincidenta) isi deschidea o noua stagiune), am coborat spre bulevardul Negruzzi, unde–si traise anii dinaintea mortii, m–am lasat spre Gara feroviara, care–l petrecea de fiecare data in drumul lui de–o noapte cu trenul spre Sudul copilariei si vesniciei sale si il gaseam abia intr–un tarziu, infundat intr–o stradela cu acelasi nume din Buicanii Vechi. In rest, n–am gasit nimic care sa–mi aminteasca de ceea ce citisem la P. Pelin. Era o seara ca toate celelalte 25 de dupa 1980 — fara Caraciobanu. Nimic din ce–a fost nu mai este. De parca nici n–a fost. Surprinzator poate, dar nici Caraciobanu — acest mare rebel al scenei — nu a putut evita destinul marilor uitati. A doua zi discutam cu Pavel Pelin despre reluarea unui proiect mai vechi pe care Societatea Culturala "Dunarea si Marea" i–l initiase candva si care, din lipsa resurselor financiare, ramase nerealizat: instalarea unui basorelief pe frontispiciul casei de pe Negruzzi si constatam ca amanarea proiectului s–a putut sa nu fie deloc intamplatoare: intre timp parasea aceasta lume si cea cu care Caraciobanu a impartit, cu greu, o tragica iubire — Ecaterina Malcoci, un alt nume de rezonanta al "Luceafarului". Acolo unde sunt acum, nu mai au, probabil, ce imparti din ceea ce a ramas neimpartit de–a lungul anilor aici, pe pamant, si am putea sa–I lasam in amintirea noastra impreuna.

Nu stiu cum se simt colegii lui de scena si de teatru, nu stiu cati si cum isi vor aminti maine de El, stiu, insa, ca din multele cate se apucase lumea sa le faca in memoria lui Caraciobanu, asa si au ramas nefacute: strada care trebuia sa–i poarte numele la Chisinau n–a mai ajuns sa fie in preajma "Luceafarului" ci departe de ochii lumii, intr–un cartier dosit din Buicanii Vechi; Festivalul de teatru "D. Caraciobanu", lansat la initiativa Societatii Culturale "Dunarea si Marea", care trebuia sa reanimeze comunicarea culturala cu conationalii nostri de la Dunarea de Jos, a fost abandonat de Ministerul Culturii si Uniunea Oamenilor de Teatru, imediat dupa prima editie; Premiul de teatru "D Caraciobanu", lansat de aceeasi "Dunarea si Marea" si sprijinit financiar de omul de afaceri Mihai Rusu nu a figurat, decat intr–o editie a "Bienalei Teatrului Eugen Ionesco" si atunci gratie regizorului P. Vutcarau si scriitorului Andrei Strambeanu. Cu regret si mirare, dar singurele lucruri frumoase in amintirea lui D. Caraciobanu, realizate in mediul teatral de la Chisinau, continua sa ramana si azi, dupa un sfert de veac de la despartirea de El, extrem de sensibilul necrolog al lui Pavel Sabin si studiul memorialistic al lui Pavel Pelin "In cautarea lui Dumitru Caraciobanu".

"S–a duc Actorul, sufletu–i rebel
stia — vazut — a rade
si nevazut — a plange.
Lumina stelei va rasari de azi fara de el,
peste acest pamant
care la piept ne strange…", scria tot atunci, declansandu–si sufletul, poetul Liviu Damian.

A jucat "roluri principale in peste 60 de spectacole. Visa sa–l joace pe Richard al III–lea. L–a jucat numai pe Radu Stefan — intaiul si ultimul" — isi aminteste P. Pelin.

Ieri am depus o cerere din partea SC "Dunarea si Marea" pe numele Primarului general si Consiliului Municipal Chisinau, solicitandu–le concursul la instalarea unei placi comemorative pe frontispiciul blocului din bulevardul Negruzzi in care sa–i avem impreuna pe cei doi, mari si tragici in destinul lor actori, Dumitru Caraciobanu si Ecaterina Malcoci. Iar astazi seara plec la Sud, in Satu–Noul dintre marile ghioluri ale Dunarii. Ma duc sa–l vad pe Caraciobanu. Am cu mine cartea lui Pavel Pelin "Ce dragoste veche — Actorii", o copie a portretului D. Caraciobanu, de Ion Puiu si un buchet frumos de crizanteme.

P.S. Toate citatele din material sunt preluari din studiul "In cautarea lui D. Caraciobanu" de scriitorului Pavel Pelin, inclus in cartea "Ce dragoste veche — Actorii".

Petru Grozavu