(Urmare din nr. 43-47)

La examenul de Literatura sovietica moldoveneasca trebuia sa fim cel mai precauti. Acest capitol al "devenirii" noastre spirituale ne transfera intr–o oaza ideologica, dominata de cateva teme principale: tema partidului (comunist fireste); leniniana; grandioasa tema a "eliberarii" Moldovei de sub "jugul asupririi burghezo–mosieresti romane" si, desigur, colectivizarea. Aici trebuia sa dai dovada de un spirit de observatie bine antrenat in cifre si autori, pentru a nu confunda o lucrare cu alta, un autor cu altul sau vreo pretinsa poezioara cu vreun pretins poem, care aveau aceeasi denumire si tratau aceeasi tema cu exact aceleasi expresii. Erai salvat, daca stiai cine si ce a scris la tema respectiva, in rest totul era apa chioara: socialism, eliberare, lumina, comunistii in frunte, fericire, drapele rosii, steaua Kremlinului etc. Multe promotii de studenti si–au petrecut cele mai frumoase zile din viata, rasfoind discursurile dogmatice ale sefului de catedra, discursuri ingalbenite prin mii si mii de conspecte aduse apoi in toate scolile basarabene...

***

In ajun de examene sala de lectura era supraaglomerata, incat cu greu puteai gasi un loc liber. Nimerisem la o masa cu un student de la Istorie, care ma ispitea permanent de ce nu fac lecturi "serioase", adica de ce nu–l citesc pe Lenin, pe Marx ori Engels, dar ma ocup cu fleacuri ("fleacurile" pentru bravii baieti de la Dreptul sovietic si cei de la Istoria partidului erau orice carte de literatura artistica). Nu aveam nici o pofta sa–i raspund ceva, deoarece eram in ultima zi de pregatire pentru examen... Aveam de revazut o multime de intrebari si m–am adancit, deci, in lecturile mele. La un moment dat simt ca ma tipareste cineva usurel pe umar. Era un student activist, unul din grupa rusa, un lider al sindicatului sau al comsomolului, care avea trecere libera pe la sefi.

– Ei, tebea zovet decan. Isci atih tovariscei s piatogo cursa I idite v decanat. Seiceas — je. On vas jdet.

(Ei, te cheama decanul la el. Gaseste–i pe acesti tovarasi din anull cinci si mergeti la decanat. Imediat. El va asteapta.)

Mi–a lasat o lista ce continea numele unor colegi din anul cinci si disparu la fel cum s–a si aratat. A fost o surpriza sa aud ca decanul are nevoie de mine. Totdeauna mi se parea ca nu ma cunoaste, ca nu–mi stie macar numele si uite acum... La biblioteca i–am gasit pe ceilalti nominalizati pe "lista". Unii dintre ei fura deja informati si mi se paru ca banuiau care ar fi motivul acestui interes al decanului fata de noi.

"Sa mergem, a zis cineva. Azi ne–a venit randul si noua".

Am lasat cartile pe masa cu gandul sa revenim in sala de lectura. Nu aveam de unde sti ce ne asteapta si ca timpul pentru pregatirea de examen expirase deja pentru noi.

***

In fata blocului numarul unu asteptau deja mai multi studenti "invitati" la decanat. Cineva intrase deja… Baietii ne–au intampinat cu glume si ne–au facut loc pe banca.

"Voi de ce nu sunteti punctuali, Teodorescule? E ora paisprezece deja. Unde ati umblat pana acum? E straniu de tot...", facu cineva.

"Mai bine spuneti–mi ce naiba le trebuie. Eu unul n–am timp de pierdut. Maine am examen", le–am raspuns, indignat de o asemenea intalnire.

"Decanul a iesit si a intrebat personal de dumneata. Te–a rugat sa astepti aici, caci te va chema cand iti va veni randul."

Trecuse mai bine de o ora, iar cel care intrase primul tot nu mai iesea. In curand dorul de glume ii parasi si pe ceilalti, iar asteptarea se transforma intr–o crancena lupta cu incertitudinea, care punea tot mai mult stapanire pe noi o data cu scurgerea timpului. Dupa doua ore povara asteptarii deveni aproape insuportabila. Tigarile se fumau in tacere, una dupa alta in timp ce priveam absenti usa de la intrare. Nu e nimic mai apasator decat sa stai in asteptarea necunoscutului.

In sfarsit in prag aparu Marian, un baiat din anul cinci, cunoscut printre studenti ca un promitator publicist. L–am inconjurat cu totii, ispitindu–l cu fel de fel de intrebari.

"Bolboceanu, esti invitat sa intri", a raspuns laconic la curiozitatile noastre care pareau sa–i treaca pe langa urechi. Avea o fata extenuata, palida, ochii obositi ca dupa un mare efort ori ca dupa o indelungata lectura. Am remarcat mainile–i tremurande atunci cand isi aprindea tigara. Lua loc pe o banca, savurand in tacere din tigara. Inainte de a ne parasi rosti cu dispret:

"Nu–i nimic grozav, baieti. Pur si simplu, ne trimit la constructia magistralei Baikal — Amur, in Siberia."

Era o gluma, era o aluzie, era si o revolta inabusita a colegului nostru acest absurd si neasteptat raspuns?!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

***

Am fost chemat ultimul. Dupa cinci ore de asteptare. Cinci ore care s–au scurs ca cinci ani de zile... Fiecare dintre colegi, iesind afara, se interesa numaidecit daca sunt toti "invitatii" si ne transmitea mesajul decanului ca "nu trebuie sa plece nimeni".

In sfirsit, mi–am auzit numele. Am intrat. In cabinet erau trei persoane: Decanul Facultatii, Secretarul Organizatiei de Partid si un Necunoscut, care se ridica de la masa din fata si ma invita sa iau loc. Era un tanar cu o fata senina, maniere degajate, sigure si o voce colegiala, aproape prietenoasa. Imi intinse mana si ma saluta romaneste, intr–o forma amicala, de parca am fi fost cunoscuti de cand lumea:

— Buna ziua, Teodorescule! Cum te mai simti? Tot la profilactoriu te afli?

— Da, raspund, fiind surprins intr–un fel de aceasta amabilitate.

— Dar mama cum se mai simte? Tot necajeste cu picioarele? A iesit de la spital ori inca nu?"

Extraordinar!!! Cata exactitate! Ce informatie! Ca sa vezi... Aveam senzatia ca in fata mea se afla un amic din sat meu, care ma cunoaste mai bine decat oricare coleg.

— Da, zic, mama necajeste cu picioarele si inca e la spital.

Mama mea, o taranca istovita de vitregia timpului, care a crescut cum a putut si a educat patru baieti, odata cu sosirea primaverii suferea de picioare. Picioarele ei cu calcaiele crapate o purtasera pe parcursul anilor sute si sute de kilometri pe jos pe plantatiile colhozului "Tvetusceaia Moldavia". Ajunsa seara acasa cadea deseori moarta de oboseala. Odata ma chema, cand eram mai rasarit, si–mi spuse: "Sa stii ca daca voi muri curand, apoi din cauza picioarelor, ca ele mult nu mai rezista". Dupa aceea a scos un ac, mi l–a dat in mana si mi–a spus: "Uite, vezi acul ista? Ia si–l baga aici in calcai cat a incape. Nu te teme, ca eu nu simt nimic". Calcaiele mamei mele erau ca piatra. …

Aceasta amintire despre suferintele mamei ma dezarma dar totodata ma facu sa inteleg mai bine tipii din fata mea.

— Uite ce: ma numesc Andrei Semionovici, sunt de la Securitate si as vrea sa stam putin de vorba, imi spuse Necunoscutul, aratandu–mi cu un gest evaziv ceva de tipul unei legitimatii. Dar trebuie sa te previn, continua brusc dumnealui, ca de discutia noastra de azi depinde tot viitorul, intreaga ta soarta".

Urma o pauza nu prea lunga in care toti taceam de parca asteptam ceva. Doar securistul scotea dintr–o mapa niste foi si le punea intr–o anumita ordine pe masa.

Incepu apoi un discurs lung despre situatia din societate, de la facultate si a mea personala. Securistul a constatat ca situatia se complica din cauza ideilor nesanatoase, lansate de unii indivizi cu o reputatie ideologica cel putin suspecta si cu care eu aveam contacte directe.

— …Ideile antisovietice, anticomuniste si nationaliste sunt tot mai des propagate in randurile elevilor de catre unii fosti absolventi ai facultatii de filologie. Apropo, dumneata stii ceva despre lozinca anticomunista pregatita pentru coloana de 1 Mai?"

Intrebarea parca ma trezi dintr–un somn letargic.

— Nu stiu nimic, am raspuns sec, fiind sigur ca aceasta este o provocare din partea anchetatorului.

Si apoi nu era clar ce putea sa insemne o "lozinca anticomunista". Era ceva de domeniul fantasticului sa–ti imaginezi vreun student, in coloana demonstrantilor, ducand sus o lozinca de tipul "Jos Uniunea Sovietica" sau "Jos Comunismul". Intrebarea securistuli si situatia imaginata ma amuzara un pic si nu–mi putui ascunde zambetul.