O fraza a lui Balzac mi–a torturat mereu tineretea. Azi, marturisesc, chiar si anii de maturitate. Dar iata ca la batranete mi–am dat seama ca traiesc in secolul 21 cu fraza lui Balzac… si istoricismul ei. A spus el undeva ca, cica daca s–ar intampla ca peste 500 de ani sa dispara Franta, sper, zicea el, cineva sa descopere o pagina din "Comedia umana" si atunci va sa exclame: "Aici candva au locuit francezii!"

Ei bine, frumoase cuvinte pentru veacul lui. Astazi, insa, cand bomba atomica curata intr–o clipa Hiroshima, topind pana si pietrele, necum si paginile scrise, iata ca imi ranjesc alte veacuri: 20, ba si 21, in care cu resemnare doar cimitire, bineinteles daca prin preajma nu se fabrica armament si uzine strategice producatoare de rachete. Deci

l–am tradat pe tata, parasind ogorul, pe Balzac, vorbind stalcit ruseste, ba si cimitirul satului meu. In loc sa–l ingrijesc la Paste, ma apuc si–l lepad de dragul unei capitale. Din orgoliu, desigur, din orgoliu! Orgoliul de a fi animal istoric. Pentru ca am luat drept titlu de interventie in colocviu "Identitatea si cimitirile", fiti induratori, rogu–va, pomeniti–i pe cei ce nu au avut parte de un mormant intr–un cimitir. Vezi bine, veacului nostru istoricizat, ideologizat, intoxicat de preceptele marxiste nu i–a mai pasat de oseminte. Ba nici de fiintele cu identitate singulara sau colectiva — a tot semanat osemintele lor la Magadan, Staliningrad, Varsovia, Oder, Volga sau in mlastinile Konigsbergului. Taranii satului meu natal, fara cimitire…

In numele lor, zic astazi, sa aparam barem identitatea cimitirelor. Apropo, in urbea noastra chisinauiana stiti cate cimitire si oseminte au fost aruncate? De aceea nu pot vorbi nici de o zisa capitala de republica, fara sa nu–i amintesc ca si–a viscolit identitatea sub lacrimile si gemetele batranilor din sectorul Botanica, apoi sub inchisoare, fosta strada a Livezilor nr. 1, apoi cimitirul ovreesc, cimitirul grec, cimitirul catolic…

Dati–mi voie, sa va marturisesc o intamplare: trebuia sa luam spre Simferopol acelasi taxi cu un tatar din Uzbekistan, deportat incolo impreuna cu tata, cu mama. Iata ca ma roaga sa–l ajut sa ridicam o valiza. Nadusit de opinteli, intreb, ce ai, omule, in ea? Hat cand am coborat la aeroport, mi se destainuie: valiza e plina cu tarana din Ialta. Tata–sau nu–si putea da obstescul sfarsit, fara ca sa ieie peste sicriu… "tarana usoara" din Crimeea.

Permiteti–mi si mie acum sa ma identific pe mine.

Alfabetul chirilic l–am invatat pe o draghina de caruta, drum de tara, 8 km din satul meu natal pana la Ungheni. Acolo urma sa–mi pun semnatura in noul alfabet — pe draghina ma invata buchiile un taran fara identitate: tata–sau, raposatul, fusese copil urzicat– il gasisera in scutece maicutele de la o manastire din partile Neamtului. De ce m–am iscalit in alt alfabet, doar Stalin ma facea invatator?

Ce–mi pasa mie, la 17 ani, ca acelasi Stalin facuse sa dispara din satul meu natal invatatorii, popii, taranii carturari si taranii "politizati". Nu era oare o tradare a identitatii mele? Pui de orbete nu sapam si eu la galeriile nedescalcite ale istoriei? Nu–mi strangulam viitorul, stranepotii se nasc pe alte continente.

Asa se dovedi pana la urma ca am insusit nu numai alfabetul chirilic, in care semnasem, ci la lectiile de limba citam si aparam articolele "savantilor" cum ca limba mea moldovenesca e de provenienta slavona… Ah, culturologilor, nu ati trait acele vremuri? Pe inserate, noptile, mi se nazarea ca sunt de acum un etrusc. Ma mustra si Balzac, insa ceream indurarea ingerului meu pazitor: "Doseste–ma, tainuieste–ma, codifica–ma printre cei necodificati pana acum in limba, la datina, la obicei…"

Francezul vietuia in limba Sorbonei si urma sa moara tot in ea, pe cand noi, dincoace, mai spre Ural, ne vedem destarati, destaliniti — popoare intregi erau carate in meleaguri straine: cel din stepa la munte, cel de la munte la stepa (amintiti–va deportarea cecenilor, cerchezilor, tatarilor Crimeei). Tatarule fa–te uzbek, cecenule, iesi in pusta kazaha si urla–ti la luna muntele pe care nu–l vede fiu–tau!..

Dar sa ne intoarcem intre 2 raulete cu numele Prut si Nistru. Aici dispareau noptile cand un taran, cand un copac si cate un alfabet: primul nu–si predase statului normele de grane, iar copacul, cea de prune. Ah, alfabetul? Alfabetul meu de copil devenise "cultura burghezo–mosiereasca" in timp ce eu imi sustineam examenele de istorie pe tema "Kievskaia Rusi".

Credeti ca ma mai mustra Honore de Balzac? Constientizam doar ca sunt un purice pe o cartita spaimantata in galeriile ei de duduitul tancurilor la Budapesta, la Praga. Eu, etruscul din anii '40–'50, fara ogor, fara limba, rugam pronia cereasca, doar s–o milostivi sa ma mentina drept ganganie kafkiana.

Astazi imi vine sa cred ca zimbrii sant mai "culturali" ca oamenii. Iar copacii seculari de la Belovejsc sant cu adevaratelea temple pline de intelepciune, cand, intr–un miez de noapte vrajesc Europa si… un imperiu plesneste ca o pastaie de fasole in seceta. Si, minune! ma trezesc (Dumnezeu mi–a dat zile) ca am fost niste stafii, fie national–socialiste, fie national–bolsevice, iar pentru cel ce masoara timpul cu mileniile, s–a trezit peste noapte ca este iarasi Sim, Ham, Iafet…Deci, de la Oder la Ural, iata–ne … intr–o singura noapte.

Fara voie iarasi mi–am amintit de Balzac… si de ultimul capitol din "Razboi si pace" al neintrecutului Tolstoi.

Care judete, care tara, din nou judetele ramasesera 5, invatam din auzite cu un id, un alfabet, iar fostul viorist de carciuma Veaceslav Molotov scartaia la vioara "tropa–tropa" in galeriile istoriei, ca sa tupaie bacanul Ioachim Ribbentrop.

Cand strang mana caruiva anglofon ori francofon, si imi cere vreo carte sa–i recomand, vreo capodopera muzicala sau literara, raspund: "Nu am cu ce va bucura…nu am nici "Ciuma", nici "In asteptarea lui Godot", nici barem nuvela faulkneriana "Frunzele rosii". Va propun un pietroi. Am un pietroi mare, greu, stiti, pilotii avionului nu voiau sa–l primeaca la bord, intrebandu–ma la ce bun, pentru ce il car i–am lamurit — e amintirea unui popor disparut de pe malurile Eniseiului. Pilotii au spus–o militareste: "K sutam tvoi narod". Atunci eu i–am explicat ca e o amintire despre unchiul meu primar, care avea diploma de Sorbona cu paranteza de pe ea, unde se specifica: "Bon pour l'Orient" si care intr–o primavara, cadavru stivuit cu alte mii si mii pentru ca nu se mai bucura pamantul si viermii cu oasele si carnea lui, era aruncat in Enisei ca sa–l care apele tocmai spre Polul Nord, in gheturile vesnice.

Nu e joc al imaginatiei, credeti–ma. Nu mai bucuram pamantul nici cu oasele noastre. Intr–adevar, nici acest pietroi nu e joc al imaginatiei mele — pietroiul ovaloid asemanator "Oului" lui Brancusi i–a fost daruit prietenului meu in planset: "Iata ce a mai ramas din poporul meu…"

Inchei aici. Cand am incheiat lectura romanului lui Markez si am citit ca din stirpa coloneilor si taranilor Buendia peste cateva generatii, s–a nascut un copil cu coada de purcel, nu m–am uimit deloc — nu era o metafora. Un adevar pe care aici, azi, pe pamantul meu natal, il vad si il traiesc cu adevaratelea.

Vasile VASILACHE