Am un mic difuzor in celula, este unicul care vorbeste romaneste cu mine de 13 ani incoace, si el mi–a spus ca e ziua Dumneavoastra, si m–am bucurat ca V–a dat Dumnezeu sanatate sa ajungeti la 70 de ani. Stiu ca sanatatea e foarte scumpa in Republica Moldova pentru oamenii care spun si scriu adevarul, pentru cei care iubesc si vorbesc limba romana, asa cum faceti Dumneavoastra, caci in Moldova a fost intotdeauna greu sa lupti pentru grai, pentru cultura si pentru adevar. Sper sa va gaseasca sanatos si aceasta scrisoare a mea, caci drumul de aici e cam lung, chiar daca Chisinaul e la o azvarlitura de bat, dar zidurile uitarii s–au inmultit intre noi si scrisorile ajung mai degraba din Africa, decat din inchisoarea din Tiraspol. Am aflat de la radio, ca V–a felicitat foarte multa lume si ma bucur ca oamenii nu V–au uitat. V–a felicitat personal si presedintele, dar n–am inteles bine — V–a oferit o medalie cu care ati fost decorat in 2001? Lasati, ca medaliile adevarate nu se fabrica la presedintie, ci in inima miilor de copii care au crescut cu poeziile Dumneavoastra. Si eu tin minte versuri de–ale Dumneavoastra, cele din cantecele Doinei si ale lui Ion, caci aici, chiar de stau in izolare si am uitat multa lume la fata, mai ales fetele politicienilor, imi stau limpezi in memorie fetele patriotilor, cu care am fost impreuna la inceputul anilor 90, ale scriitorilor, ale oamenilor de cultura. Nu pot sa uit nici fetele tradatorilor, desi asi vrea foarte mult sa se stearga chipurile lor din mintea mea, sa nu mai stiu ca exista tradare, caci asta imi face temnita si mai neagra. Va doresc sa nu aveti parte de tradare in anii acestia de restriste si Va multumesc si eu din partea mea pentru toata creatia. Nu am aici nici o carte cu poezii, desi mi–asi dori sa am o carte semnata de Dumneavoastra chiar, caci stiu ca ati scris mult despre mama. Mi–i dor si mie de mama mea, n–am mai vazut–o de ani multi, aud doar de la sotia mea si de la surorile mele, ca e tot mai necajita si mai sleita de puteri, ca i–au scazut vederile, aproape ca a orbit si ma tem ca de voi iesi de aici, nu va mai putea sa ma vada. A suferit mult, fara sa merite, de aceea imi pare mai rau, dar multe mame sunt pe lume care au suferit pentru surghiunul copiilor lor si mama mea nu este singura. Va scriu aceasta scrisoare ca sa va felicit, dar imi cer scuze ca nu sunt si eu scriitor, de aceea va spun cuvinte simple, din acestea pe care gasesc aici in celula mea. Si daca a iesit scrisoarea cam lunga, nu va suparati ca va povestesc de toate, caci mi–i dor si mie sa vorbesc cu Tara mea, dar greu ies cuvintele de aici, din inchisoare. In sinea mea nu tac, vorbesc cu cei care spun lucruri bune sau rele la radio, vorbesc in gand cu camaradul meu Ilie, vorbesc cu Tudor Petrov–Popa, dus departe de langa mine, tocmai la Hlinaia. Vorbesc cu multa lume, cu cei care nu ma uita si cu cei care ma uita. Vorba adevarata am doar cu sotia mea Eudochia, caci ei ii dau voie separatistii sa ma viziteze cateva ceasuri pe an. Vorbim printr–un geam de sticla si gardistii ne scutura cuvintele si atunci, iti vine sa mutesti mai degraba, decat sa le spui lor ceea ce vrei sa spui sotiei sau Tarii tale, in Tara ta. Eu aici nu disper, pentru ca libertatea o traieste fiecare in felul lui si eu o simt in felul meu. In cei 13 ani nu m–am lasat provocat si nu am ingenuncheat si nu am spus minciuni, de aceea nu cred ca cineva are pentru ce sa ma judece. Va doresc inca odata sanatate si versuri multe, sa scrieti si pentru noi, caci lumea va intelege mai bine pe Dumneavoastra decat ne–au inteles pe noi, detinutii politici ai regimului separatist de la Tiraspol, si daca aveti ocazia sa lamuriti copiilor de romani ce s–a intamplat cu noi, sa le spuneti ca ne–am iubit Patria, si ca nu vom inceta sa o iubim, orice s–ar intampla cu noi.

Andrei Ivantoc, celula nr.6, inchisoarea nr.2 Tiraspol