*Gheorghe Budeanu despre Gheorghe Vodă! Ne întoarcem de la Ungheni. Am pledat să fie scoasă sârma ghimpată de la hotar şi din cele câteva tone de metal să fie turnată o compoziţie sculpturală, care ar fi amplasată în centrul Chişinăului. Să ştie şi generaţiile care vin/vor veni că am trăit după un gard de sârmă ghimpată, ca în lagăr…Gheorghe Budeanu, colegul meu de facultate, ziaristul onest şi talentat pe care îl cunoaşte toată lumea, îmi spune, în staţia de troleibuz: «Ce zbatere chinuitoare munca noastră, câte ai dori să faci, dar sub presiunea timpului şi a sistemului nu ai sorţi de izbândă». Brusc, desprind din acel sec «la revedere» încă nişte cuvinte: «Dacă nu a mai luptat pentru idealul unirii, pentru limba română şi pentru Ţară Gheorghe Vodă, bădiţa Gheorghe a fost Om frumos, patriot mare, dar cine–şi mai aminteşte azi de Gheorghe Vodă?! Iată ce se aşterne peste toate, indiferenţa şi uitarea…».

*predica părintelui: A avea simţul tradiţiei şi a o respecta înseamnă a fi un bun creştin. Trebuie să fii permanent în această trăire, să–i dai continuitate. Încheiasem ritualul unei cununii şi am luat de pe masă un colac mare, rumen, împletit în patru viţe. Încercam să–l rup şi să servesc oamenii. Din mulţime vine spre mine un bărbat, rostind fraze într–o limbă străină. Cineva încearcă să–mi ia colacul din mâini. Nu înţeleg şi mă adresez după ajutor. Un om din biserică face un pas înainte şi îmi traduce ce zice spaniolul: «Vă roagă să nu rupeţi pâinea, că–i frumoasă, operă de artă». Îl zic să traducă oaspetelui mesajul meu despre colacul miresei şi despre ruperea lui, pentru a fi dat să guste toată lumea. «În biserica noastră încercăm să respectăm tradiţia care ţine de un sănătos instinct al permanenţei. Ruperea pâinii miresei e o tradiţie».

*Ion Stici la 70 de ani: «Cum am început să scriu? Un unchi de–al meu fusese deportat prin regiunea Altai. Eram copil, de abia mă formam, dar am surprins tragedia care se abătuse peste familia unchiului. M–am gândit să le ajut, să le spulber din tristeţe şi am prins a le scrie scrisori. Zilnic, sau la două–trei zile, le expediam câte un plic. Ce puteam să le scriu? Despre toate noutăţile din mahalaua noastră şi a lor, apoi »ştiri« din alte mahale şi, la urmă, din centrul satului nostru, Văratic. De exemplu, scriam »moş Nichita a furat căpăstrul lui Todirel«; sau »la nanaie Andrei s–au copt cireşele în copacul de lângă drum«, »de cealaltă parte, Ciuhureţul şi–a ieşit din albie şi a înnecat grădina lui Dominte«, »am cules poama cu mamaia, via din Valea Săului am pus–o pe haragi«. Unchiul Ştefănucă mi–a răspuns «Ionică, tu ai să fii scriitor, aici, noi trăim şi rezistăm cu scrisorile tale, îţi mulţumim». Ion Stici a împlinit 70 de ani. Are o serie de cărţi publicate, inclusiv cea despre Testemiţeanu şi cea despre faţa ascunsă a puterii. Ion Stici are două fiice, Georgeta şi Doina, una ziaristă, alta — o talentată ceramistă cu expoziţii organizate prin Europa, are o casă şi o vilă, are mulţi prieteni. Vreau să zic că Ion Stici este un Om fericit. Continuă să scotocească prin sanctuarul limbii române, adunând frumuseţi. Mulţi ani şi pace lăuntrică.

*sfânta şi capşunele. Mă apropii de tarabă şi încerc să mă fac auzită, dar femeia de dincolo de tejghea discută cu vecina de pe rândul trei. «Ai văzut–o, seamănă cu o sfântă». Cine, întreabă vânzătoare de pătrujel şi ceapă verde de pe rândul trei. «Nevasta care a cumpărat căpşune». «Ce fel de sfântă, dacă avea în pungă o mână de căpşune şi le–a cântărit pe trei cântare, nu cumva să o înşeli. Sfinţii nu caută la cântar». Râde zgomotos şi strigă «cumpăraţi ceapă verde, cumpăraţi verdeţuri, vând borş de casă».

*azi şi altădată. Îl întreb pe tata despre ce vorbeau oamenii altădată. Răspuns: «Azi se discută despre computer şi ce s–a dat la ştirile de la Moldova1, despe V. şi alţi politicieni de aici şi din lume. Altădată oamenii discutau despre pământ, animale, despre timp, despre un model nou , numit "izvod" al unui covor ţesut manual de vreo gospodină din sat. Se aşezau cu faţa spre covorul prins în cuie pe perete sau aşternut pe sofcă sau chiar desfăcut jos la podea şi fiecare se dădea cu părerea, povestea despre alte modele, o întâmplare din timpul, când ţeseau la stative covorul…Era atât de plăcut să asculţi legenda unui covor sau a unei tocmeli pentru a încheia un târg de vânzare a unei oi sau a unui cal». Aflu de la tata că după război oamenii nu aveau bani, iar hoţii furau valuri de pânză de in, tort sau de cânepă.