Recent, la Centrul de artă «Constantin Brâncuşi» a fost vernisată expoziţia personală Andrei Bucov, artist plastic născut în Moldova, dar stabilit, din anul 1994, în oraşul Jaakcsonville, statul Florida, SUA. După 14 ani, Andrei, fiul lui Emilian şi Monicăi Bucov, a revenit acasă, în oraşul unde s–a născut în anul 1947 şi unde şi–a petrecuit copilăria, adolescenţa, a studiat la şcoala de arte «Alexandru Plămădeală» /atunci «Repin»/, a lucrat în domeniul graficii de carte, în laboratorul experimental al Asociaţiei de ţesut covoare «Meşter Faur», a fost pictor scenograf la unele teatre… Altădată boem, un răzvrătit, un atipic care–şi permitea să încerce multe lucruri tentante la care unii nici nu puteau să gândească, astăzi, fiul lui Emilian Bucov este în căutarea unei stări de pace cu lumea sa interioară. A făcut tot felul de munci în ţara de peste ocean: a fost şofer, instructor pentru cei care doreau să şofeze, a reparat automobile. A realizat portrete la comandă, de familie şi individuale. A înveşnicit feţe ale unor iubite, iubiţi, părinţi, copii din Franţa, India, Rusia, Italia, Venezuela. A pictat cu ulei pe pânză, făcând copii după cărţi poştale, mănăstiri din Basarabia, cea de la Japca, de exemplu, şi biserici din Rusia, satisfăcând comenzile unor oameni bogaţi, proveniţi din aceste părţi de lume, care duc dorul patriei lor de origine. Cum dorul de pământul ţării nu are leac, ei comandă lucrări de 2×2m pentru a reînvia amintirea, a o avea în faţă. «Uneori te găseşti şi tu în acest dor de patrie», spune Andrei în timp ce răsfoim un portofoliu cu imagini după proprile–i lucrări. Îmi atrage atenţia cea care reprezintă Clopotniţa din parcul Catedralei, surpându–se, în cădere. Mă leg de lucrare şi îl întreb dacă are vreo idee de o lucrare similară, în acelaşi subiect, realizată de Petru Jireghea.

1. Andrei povesteşte un tablou

Am pictat acest tablou, poate mai mult o schiţă, când aveam 16 ani. Într–o noapte de decembrie, 1963, am fost la o domnişoară pe care o iubeam. Am stat până dimineaţă. Când mă întorceam, am trecut prin parcul Catedralei şi am văzut plecând un camion încărcat, ultimul. Clopotniţa dispăruse. M–am oprit şi am privit cu atenţie în jur, eram sigur că am halucinaţii, nu puteam înţelege ce se întâmplă cu mine, credem că poate am rătăcit, dar în spate era Catedrala… Pe 30 decembrie, Clopotniţa a fost dinamitată, iar pe 31decembrie, pe locul unde se înălţase Clopotniţa, a fost împodobit Pomul de Crăciun. Era la răscrucea anilor 1963–1964. Am venit acasă şi, pe o bucată de carton, am fixat imaginea–emoţie. Eram foarte emoţionat.

2. Amintiri despre tata

— Ce relaţii ai avut cu tatăl, Emilian Bucov?

— Am încercat să nu mă prea bag în ochii lui, deşi era mereu ocupat… El a plătit tribut timpului său, a fost un om foarte controversat…

— Este adevărat faptul că, în 1977, el ţi–a spus că veşmântul firesc al limbii pe atunci moldoveneşti este grafia latină?

— Adevărat, dar discuţia a fost una privată, între tată şi fiu, dar iată că o aud şi de la altcineva.

— Cineva dintre istoricii literari mi–a spus că, prin 1950, Bucov i–ar fi scris personal o scrisoare lui Stalin, sugerându–i că ar fi binevenit să–şi mai revadă odată pământurile înstrăinate din Sudul Basarabiei. Ce i–a răspuns Stalin?

— Tata ştia multe secrete. El a avut şi o biografie încurcată, plină de evenimente care l–au marcat, dar şi pe noi, cei din familie. Rareori se confesa, poate doar cu mama vorbea. Mama era poloneză, din Crasnic, născută Mona, pe 30 mai 1915. A studiat la Paris. La 18 ani era adevărată franţuzoaică. Când a venit în România, nu ştia deloc româna. La Chişinău a predat româna, la şcoala nr. 37, cea mai bună pe atunci, dar pentru că mama vorbea româneşte curat, limpede, frumos mereu era întrebată de către unii: cui îi trebuie această limbă? Ea răspundea că va fi necesară, neapărat.

— Cunoaşteţi povestea de tinereţe a părinţilor?

— Da, au făcut cunoştinţă în Bucureşti, în parcul din Calea Victoriei. Tata rememora uneori, îi plăcea. El era student la filosofie, mama la limbi moderne. O poveste ca toate poveştile de dragoste. Tata tânăr, recita, cânta, avea o voce excelentă, era un om de factură nouă, revoluţionar îndrăgostit de Louis Aragon şi Vladimir Maiakovski. A stat şi la Doftana, dar lucrurile au avut implicaţie politică şi eu nu iubesc politica, care–mi atinge nişte teritorii dureroase. Politica a privat Basarabia de ieşirea la Marea Neagră şi multe alte nedreptăţi, nedreprăţile istoriei care a trecut peste destinele oamenilor, a destrămat o ţară unică, frumoasă…

— Cine erau prietenii părinţilor ?

— Andrei Lupan, Bogdan Istru, George Meniuc, Liviu Deleanu, Samson Şleahu, Volturin venea uneori, pictorii Gamburdt, cu care tata a fost prieten, i–a făcut şi un portret, mai treceau pe la noi, în casa noastră de la Lac, Igor Vieru, Mihai Grecu, Lazar Dubinovschy, Gleb Sainciuc…Venea foarte multă lume, tata iubea să aibă anturaj, cred că şi el era un personaj interesant pentru ceilalţi.

3. Despre pictură, viaţă şi pasine

— Aţi debutat cu prima expoziţie la Chişinău. Am văzut mulţi oameni de la edituri, mulţi graficieni, un alt public decât cel care vine cu regularitate la vernisaje…

— Da, aici am făcut prima expoziţie, dar am avut în Jaakcsonville câteva, mai restrânse, apoi la Sant Augustine am expus în spaţii mai mici. Deşi am făcut tot felul de munci în SUA, nu m–am despărţit de pensulă şi creion. Am făcut şi portrete la comandă, şi biserici şi flori, peisaje cu zăpadă ca în Rusia, pentru a–mi câştiga onest existenţa, dar mă consider artist, îmi place foarte mult pictura, artele în general şi sper să pot aduce lucrările pictate în Florida, pentru a le expune la Chişinău. În America poţi rezista doar dacă ai un serviciu, cine munceşte — rezistă, acolo «artişti liber creatori» nu prea am întâlnit. Nu mi–a fost uşor nici mie, am doi copii, fiul Gleb, de 16 ani, şi fiica Ecaterina, de 6 anişori. Am muncit pentru casă, studii, existenţă. Uneori soţia mea nici nu mă înţelegea, îmi arunca, pur şi simplu, culorile, pânzele, îndemnându–mă să mă ocup de lucruri serioase şi nu de pasiuni. În SUA am plecat pentru că o iubeam şi voiam să fiu fericit.

— Ce v–aţi dori acum?

— Pentru mine — să fiu lăsat să pictez, iar pentru tata — să–i pot tipări în grafie latină poemul «Andrieş». În 2009 vor fi 100 de ani de la naşterea lui.

— Păstraţi biblioteca, manuscrisele, colecţia de tablouri?

— Desigur, sora mea, Victoria, care a rămas să locuiască în casa părinţilor, a avut grijă să păstreze tot. Ştiţi că manuscrisele tatălui meu sunt scrise în grafie latină? Iar eu, până la 6 ani, nu ştiam niciun cuvânt în rusă, dar când am mers la şcoală am dorit să fac şcoala rusă? Toate lecturile mele au fost în ruşeşte, deşi vedeţi că vorbesc bine româna. Am o verişoară la Bucureşti, cu ea discutăm în română, am nepoţi, rude, la Bucureşti, acolo–i demult Europa.

— Revenit aici, aţi găsit ceea ce aţi abandobnat atunci?

— Nu vom discuta în niciun caz despre politică, nu mă interesează. Nu privesc şi nu judec după principiul alb–negru, este un principiu greşit. Iubesc oamenii şi nu am niciun pic de ură faţă de cei de alte naţionalităţi. În America am plecat după o mare dragoste. Aşa am fost educat şi nu m–am schimbat. Sărăcie, foarte multă sărăcie am întâlnit la fiece pas aici. În oraş mai există semne ale unei vieţi bune, da la ţară–i jale. Moldova poate exista de una singură, se poate dezvolta, eu cred în viitorul acestei ţări, dar deocamdată nici nu pot să–mi imaginez prin ce miracol s–ar ridica. Mă bucur că cei care stau departe, vor să se întoarcă acasă…

— Vă mulţumesc şi vă doresc primenire lăuntrică în căutarea stării de pace.

Un interviu de Antonina SÂRBU