«A fost bucurie mare atat pentru copiii nostri, care asteptau cu nerabdare venirea noilor frati, cat si pentru copiii abandonati, pe care urma sa–i luam de la spital. Ei ne asteptau cu sacosele pregatite din timp. Daca, de la inceput, Andriana era mai retrasa, cand ne–a vazut in usile spitalului, anume ea a fost prima care mi–a sarit in brate strigand »MAMA! A venit mama dupa noi!» — isi aminteste Rodica Bralea intalnirea cu copiii.

Din acel moment, parintele Pavel si preoteasa Rodica au devenit mama si tata pentru fratii Nicolai, Andriana si Valerica.

Mezina este pasionata de tot ce–i frumos: paharul cel frumos, scaunul cel frumos, pantofiorii cei frumosi, rochita cea frumoasa…

«Mizerie…iata ce as putea spune despre locul unde au trait acesti trei copii si despre femeia care le–a dat viata. Nu poti sa o numesti mama. I–am gasit intr–un subsol al unui spital parasit din Floresti: fara usi, fara ferestre, fara lumina electrica, fara incalzire, fara aragaz, fara mancare, fara mama. Aceasta lista ingrozitoare ar putea fi continuata la infinit. Sarmanii copii stau in intuneric, singura lor luminita fiind o candela facuta dintr–un borcan cu apa si putin ulei. Mancarea o gateau afara, la o plita improvizata din doua caramizi. Baietelul mi–a spus ca mama venea atunci cand iesea luna pe cer», povesteste despre viata celor 3 copii asistenta sociala Ludmila Cobzac.

«Voi veni dupa copii la Pastele Calului!»

Tatal copiilor a decedat in 2004, iar mama, Musea, care a trait in concubinaj cu acesta, dupa moartea lui, si–a gasit alt concubin si a uitat de cei trei copii carora le–a dat viata si care o asteptau in fiecare seara acasa. Nicolai, avand opt anisori si fiind frate mai mare, si–a asumat responsabilitatea de a avea grija de surioarele mai mici. Cand avea din ce, prepara mancare pentru Andriana, de 6 anisori si pentru Valerica, de 3 anisori. Deseori, felul intai, doi si desertul nu erau decat macaroane uscate.

Atunci cand au fost gasiti de asistenta sociala, copiii erau la un pas de distrofie. In aceeasi zi, ei au fost dusi la spital, pentru reabilitare. Cei care i–au vazut atunci, au constatat ca ei nici nu puteau vorbi bine. Utilizau mai mult niste sunete prin intremediul carora isi exprimau emotiile.

«Fa, Musi, esti mama! Cand vii sa–ti iai copiii de la spital?»– a intrebat–o intr–o zi sora medicala pe mama copiilor. Raspunsul a fost scurt: «La Pastele Calului!«

O cifra, care se considera a fi cu ghinion, a devenit una norocoasa pentru cei trei copii abandonati. Ziua de 13 septembrie este cea mai fericita zi din viata celor 3 frati.

«Cu matusca, de mult timp ne doream o fetita. Domnul ne–a trimis patru baieti si noi am hotarat sa infiem si o fata. Am auzit de proiectul "Casa de copii tip familie" si am decis sa infiem trei copii si sa deschidem usile casei noastre pentru copiii care au nevoie de grija parinteasca», spune preotul din satul Sanatauca, Pavel Bralean.

Parintele Pavel si preoteasa Rodica au scris, la 15 mai, o cerere conform careia ar dori sa infieze trei copii: doua fetite si un baietel. Peste putin timp au fost anuntati de asistentul social ca la spital au fost adusi trei copii. O mama a refuzat sa mai creasca doua fetite si un baietel.

«Parca au fost trimisi de Dumnezeu», se bucura Rodica, sotia preotului Pavel Bralean.

…Si cainii i–au recunoscut

Copiii preotului, Alexandru, Mihai, Oleg, Iulian si Livica, i–au intalnit foarte calduros pe noii lor frati. Au pregatit o torta mare si au inflorit masa cu ce le–a dat Domnul. Pana si cainii din curtea preotului Pavel, care de obicei latrau rau la persoane necunoscute, i–au intalnit pe copilasi ca pe membri ai familiei Brailean.

«Cainii au simtit ca acestia la fel sunt copiii nostri!» – afirma parintii.

Micutii nu stiau cum sa–si exprime bucuria care le umplea sufletele.

«Eu spun opt, insa nu–mi vine a crede ca sunt atat de multi. Nu le simt numarul. E greu, insa nu pot sa spun ca pregatesc mai multa mancare acum, cand de tot sunt opt copii, decat atunci, cand erau doar cinci. Toti se satura si mai ramane. Parca am din povestea despre morarul care avea un colac mare si nicidecum nu se satura, iar un taran mai sarac a impartit un colac mic la oameni si a saturat toata lumea flamanda, inclusiv si pe morarul nesatios».

Toti copiii merita sa traiasca

Parintele Pavel considera ca e cam dificil sa ai multi copii, dar copiilor le este usor sa se descurce in viata, atunci cand cresc in familie. De obicei, in familiile numeroase copiii au o educatie aparte. Ei sunt mai prietenosi, mai darnici, mai omenosi. Uneori, daca in familie creste un singur copil, acesta e cam egoist, crezand ca toata lumea ii apartine.

«Inainte de a ne casatori am convenit ca toti copiii care ne vor fi trimisi de Dumnezeu trebuie sa traiasca»– explica parintele Pavel.

Trecutul copiilor abandonati ramane o adevarata enigma pentru parintii care i–au adoptat. Toate greutatile prin care au trecut acesti mici eroi i–au transformat intr–un corp integru.

«Nu putem sa–i despartim pe frati nici macar la somn. Dorm tot timpul impreuna», spune mama–preoteasa.

Despre parintii biologici ai copiilor pe care i–au adoptat preotul si sotia sa nu stiu decat ca tatal a decedat, iar mama, alcoolizata, e plecata la Moscova.

«Cand am intrat in odaia din subsolul spitalului parasit, am gasit trei copilasi slabiti, cu un catelus si o pisica alaturi, dormind toti impreuna pe un pat mic cu asternuturi murdare. Copiii erau nevoiti sa aiba grija unul de altul, deoarece nu aveau niciun ajutor de la nimeni. Spatiul in care supravietuiau acestia era ingrozitor», povesteste asistenta sociala Ludmila Cobzac.

Parintii care si–au asumat misiunea sa creasca si sa educe acesti copii spun ca nu prea ii intereseaza trecutul lor, prezentul si viitorul fiind cu adevarat importante.

«Multumesc ca mi–ai dat viata!»

«Mama "ceea" venea acasa foarte tarziu si de la dansa aducea a bautura. Daca nu–i placea ceva, ne batea tare!» Este tot ce ne poate spune acum Nicolai despre fosta sa mama. Parintele Pavel nu le permite copiilor adoptati sa vorbeasca de rau despre mama lor.

«Ei trebuie sa–i fie recunoscatori acestei femei ca le–a dat viata. Ura nu trebuie inradacinata intr–un suflet de copil. Omul trebuie invatat sa ierte», considera preotul.

Ultima veste de la mama biologica a lui Nicolae, Andriana si Valerica a fost un sunet de telefon catre asistenta sociala: «Sunt gata sa semnez actul de refuz. Vreu sa plec la Moscova», o citeaza pe mama Musea Ludmila Cobzac

«Desi i–am propus acestei femei sa vina la noi in sat, spunandu–i ca dam casa si un ajutor material care i–ar permite sa–si creasca copiii in conditii cat de cat omenesti, ea a refuzat. A spus ca nu vrea sa plece din Floresti la tara. Acum nu mai stiu unde este aceasta femeie, pasare calatoare. Ultimul ei concubin a spus ca Musea e plecata sa faca bani», afirma Ludmila Cobzac.

Timp de patru luni, cat copiii au stat in spital la reabilitare, asa–zisa lor mama i–a vizitat doar de trei ori si atunci pentru a afla daca mai sunt in viata. Aceasta femeie a renuntat la fiul sau de opt ani, la fiica de 6 ani si la micuta Valerica, de trei anisori.

«Plecarea mamelor si tatilor peste hotare s–a soldat cu o crestere considerabila a numarului copiilor abandonati. Cu ceva timp in urma, copiii discutau despre filmele pe care le–au vizionat, despre diferite jocuri. Acum, toate discutiile se rezuma la felul in care mama sau tata fac bani. Vorbesc despre euro si dolari, despre Italia, Portugalia si Turcia», constata parintele Pavel.

Arsuri si cicatrici ca amintire despre MAMA

Primul lucru care iti captiveaza atentia atunci cand te uiti la acesti copii este ca toti sunt frezati foarte scurt. Valerica mereu isi apuca o suvita de par si ii arata lui tata ca parul creste. Frezele lor sunt consecinta combaterii pediculozei de catre mama lor Musea. Ea, pentru a–i scapa de paraziti, le–a uns pielea capului cu esenta de otet. Singura amintire care le–a mai ramas copiilor despre fosta lor mama sunt arsurile si cicatricile.

In una din vizite, asistenta sociala Ludmila Cobzac a fost rugata de Nicolai sa gaseasca alta mama pentru dansul si pentru surioarele sale. Copiii nu mai doreau sa se intoarca la mama lor.

«Toti satenii ma tot intreaba, cand ma intalnesc, pentru ce imi trebuie atatia copii, doar e foarte dificil sa–i cresti, dar eu cred ca bogatia omului nu consta in suma de bani pe care o are in buzunar sau in castele ridicate. Toate acestea se pot risipi intr–o clipa. Bogatia noastra sunt copiii. De felul in care vor fi educati ei, depinde cum va fi valorificata de lumea din jur aceasta comoara pe care o poseda un parinte. Doar si diamantele candva au fost carbune», considera parintele a opt copii.

«Copii» scapati la libertate

Din primele zile, cand au fost adusi in familia Brailean, Nicolai, Andriana si Valerica stau mai mult afara. Ei nu se puteau satura de lumina, de soare, de joaca, de libertate. Se asemanau cu niste animale care, mai mult timp, au fost intemnitate si acum s–au scapat la libertate.

«Micuta Andriana este foarte gingasa, dar nu stia cum sa–si manifeste dragostea. Ma tragea de fusta, ma impungea dureros cu degetul in brat sau ma pisca. Credea ca anume astfel omul isi poate exprima dragostea. Acum ii invat cum trebuie sa mangai fiinta draga. Iubindu–i pe copii, ii inveti cum trebuie sa iubeasca lumea din jur», spune preoteasa.

Fiecare membru al familiei isi are animalutul sau. Nicolai prefera sa se joace cu calul. Andriana are gainusa sa si, in fiecare zi, ii strange oule din cuib, iar cand se intampla ca acesta nu aduc oua, ii spune mamei s–o mai hraneasca. Valerica are o pisicuta cu care se joaca toata ziua. O mangaie si o leagana pe piciore, la fel cum face si mamica Rodica cu copilasii sai.

Rugaciunea i–a unit

«Credinta in Dumnezeu ne ajuta sa confruntam toate greutatile. Rugaciunea este cea care ne lumineaza calea in drumul vietii. Fiecare din noi il are pe Domnul in suflet si, seara de seara, ne adunam cu totii in jurul Domnului, rugandu–l sa ne ierte pacatele noastre si ale apropiatilor nostri. Nimeni nu este fortat sa faca acest lucru. Copiii singuri, cand ajunge ora rugaciunii, ne trag de maneca si ne anunta ca e timpul sa ne adunam si sa ne rugam la Domnul», marturiseste parintele Pavel.

Prima poezie pe care au invatat–o micutii adoptati a fost Tatal Nostru. Nicolai considera ca aceasta este una dintre cele mai importante realizari din viata sa si este mandru de faptul ca–l «cunoaste» pe Tatal Nostru.

Copiii din familia preotului nu sunt tratati ca niste nevoi pe capul parintilor, ci ca un ajutor la casa. Daca e de facut ordine, sunt antrenati toti, fiecare avand misiunea sa. Un lucru le lipseste, o masina de spalat. E foarte greu sa speli si sa scurgi in maini hainele a opt copii.

«Faptele bune nu se fac atunci cand ai posibilitate sau timp liber, dar atunci cand persoana are nevoie de ajutorul tau», ii invata viata parintele Pavel.

«Intr–o zi i–am intrebat: care nu sunt copiii mei, sa ridice mana. Niciunul nu a ridicat bratul. Toti si–au ascuns manutele. Toti sunt copiii mei!» — spune mandru parintele.

La finele anului 2006, in R. Moldova, erau 26 de case de copii tip familie. In prezent, sunt 41 astfel de case. Mai mult de 200 de copii abandonati sunt gazduiti in acceste institutii, avand parte de un trai adecvat si de grija parinteasca, care le lipseste atat de mult copiilor.

Svetlana PANTA