«Atunci Irod, cand a vazut ca fusese inselat de magi, s–a maniat foarte tare si a trimis sa omoare pe toti pruncii de parte barbateasca, de la doi ani in jos, care erau in Betleem si in toate imprejurimile lui, potrivit cu vremea, pe care o aflase de la magi.» (Evanghelia de la Matei, cap.2, vers 16)

Oarecum intelese destinele zdrobite ale martirilor, ajunsi in gura hulpava a concasorului gulagovist, dar copiii, pruncii?

Trebuia, era musai sa li se zdrobeasca firavele vieti intre maselele necrutatoare ale diabolicei masini? Intrebari care nici prin gand sa le treaca acolitilor lui Beria, Mordovet & Co.

Intamplarea facu (eram la Chisinau, la sesiunea de vara, la Filologie) ca in ceasul navalirii barbare asupra satelor si oraselor basarabene (5 iulie 1949) sa nu fiu cu familia mea la Cobalca, Orhei, astfel ca mama, sotia Gradislava, micuta Leonora, de doar 3 luni, sa fie duse in robie singure, ajungand, dupa calatoria plina de primejdii, pe intinsurile Kurganului, iar eu pe intinsurile Tiumenului, care incapea Franta de sapte ori.

Era de inteles cazna mea morala: nu eram eu oare vinovat de catastrofa dramatica a caminului meu? Pe parcursul saptamanilor de drum, prin triajele marilor gari, observam cu aceeasi strangere de inima tabloul devenit obsedant: mamele straduindu–se sa–si apropie pruncii de gemuletul vagonului, ca sa respire o gura de aer proaspat, un pic mai racoros, sa le usureze tortura nemaipomenita din cutia metalica incinsa de arsita lunii cuptor, supraincarcata cu oameni si calabalac de tot felul. Imi parea adesea, privind lacom, din goana trenurilor, ca uite, asta e ea, Lorica mea, capeluta, camasuica ei…

Obsesia, chinul devenisera si mai feroce atunci cand am aflat ca din vagonul vecin, la o halta din muntii Ural, a fost coborata moarta o prunca, fiica fostului contabil al MTS–ului din Criuleni. Abia la inceputul lunii august, aterizat la Kapraliha, Tiumen, aflai ca familia trecuse Purgatoriul intreaga, precum si adresa noua unde se afla. Sotia imi povestea dupa revederea din primavara anului «50 cum, la opririle mai indelungate, vagonul fiind atasat de locomotiva, isi cerea voie de la masinist sa scalde copilul in apa din tender. O data, de doua ori… A treia oara acela i se adresa: »Nevasta–hai, nu stiti in ce salbaticie o sa ajungeti, ce o sa fie cu pruncul nevinovat? Da–mi fetita, am indragit–o, suntem oameni de treaba si eu si sotia, dar nu avem noroc de un copil. Vom creste–o cu dragoste, vom feri–o de primejdii si de necaz… Clar lucru, a refuzat rugamintea. Mai tarziu, in lungile, chinuitoarele luni de despartire fortata, imi scria: «Nu stiu ce–as face cu mine de n–ar fi pruncul acesta nevinovat, legatura vie cu viata, cu lumea. Prunc care indura chinurile gulagoviste, alaturi de cei maturi.« Ramasa cu bunica, mamica fiind plecata la munca, in brigada, la depozitele de cereale, flamanzea si incepea un plans deznadajduit. Pusa pe jar, bunica–dadaca cauta sa o imbune, leganand–o, adormind–o, dar… Cand , in fine, la pranz, aparea mila, nu mai dovedea sa apuce gurguiul, pentru ca adormea. Si toate staruintele mamei de a o agita, de a o destepta sa–si ia «masa» dadeau gres. Ramanea tot flamanda, spre disperarea ingerilor pazitori, pana seara, iar mama–sa  — chinuita fizic si moral… In ce ma priveste, vulturii nesatiosi ai Gulagului imi sfasiau nu doar ficatul, ci si sufletul, inima, acuzandu–ma necontenit ca nu–mi putusem feri fiintele scumpe de acest nesfarsit calvar.

Reproduc niste cuvinte naprasnice, rostite la un ceas de suprema revolta si deznadejde de o mama din «Voshod», sovhozul caruia ii fuseseram «vanduti», cu gandul la soarta copiilor–victime: «Mai bine i–as vedea morti decat sortiti robiei, vesnicei cazne, ca noi.»

Pacat, mare pacat, dar o puteam condamna?

Stia cineva din cei ajunsi in al noualea cerc ca vesnicia Gulagului, planificata, pecetluita sus de tot, la Kremlin, nu va mai fi chiar vesnica?! Cand la toate jalbele inlacrimate ale bietelor victime, adresate «personal» tov. Stalin, venea un singur raspuns, mai sinistru decat moartea: «Otcazat». Atatea, atatea semne de intrebare.

Iar despre copii — speranta, victoria vietii, vesnicia ei… Se intampla ca in primul an la «Voshod» n–am avut «cumetrii». Dar in al doilea, nevasta lui Nicolae Jomir din partile Rezinei rasturna o fata. Sotia lui Anton Pricepa, din Hoginesti, un baiat, si tot asa. Evenimente comentate cu muscator sarcasm de Ion Balerca din Oniscani, barbat pe cat de vrednic, pe atat de atos, zeflemitor: «Si–au gasit vreme sa se inmulteasca!» Dar… viata continua! Un an mai tarziu, le urma exemplul, spre deplina satisfactie a celor vizati de critica dansului. Adica? Adica situatia de gulagovisti, sortiti robiei, batjocurii, chinurilor fizice si morale, obliga victimele sa–si revizuiasca, sa–si reevalueze chiar si cele mai sacre criterii existentiale–atitudinea fata de destinatia ultima a fiintei umane: aducerea pe lume a noilor vieti, blagoslovite de natura–mama si de Dumnezeu. Vorba lui Blaga: «Copilul este un trofeu pe care viata il smulge mortii», dar la existenta caruia criminalul regim comunist a atentat permanent, aruncandu–l fara mila in concasorul gulagovist, de–a valma cu batranii neputinciosi, cu mamele–mucenice.

Totusi, vesnicia, eterna viata, in pofida tuturor adversitatilor din Gulag, repeta pretutindeni cuvintele pline de dragoste ale Mantuitorului: «Lasati copiii sa vina la mine!»

Constantin BOBEICA