«E o mare onoare
sa–i interpretez rolurile
pe scena ei»

In iunie 1949 in Austria s–a stins o stea basarabeana de mare stralucire. Solista de opera Maria Cibotari a plecat in nemurire la doar 39 de ani, lasand pe scena Operei din Viena amintiri prezente pana azi. Peste jumatate de secol, numele Mariei noastre mai rasuna in aceasta cladire. O strada din acest oras ii poarta numele. Soprana Simina Ivan, o romanca care canta acum pe aceasta scena, ne–a oferit cu generozitate un interviu.

— Ce se mai spune despre Maria Cibotari la Opera din Viena?

— Stiu ca a fost o cantareata care a avut un repertoriu foarte bogat, pentru ca si vocea ei avea capacitatea de a se adapta celor mai diverse stiluri, avand un exceptional ambitus. Tocmai de aceea a ramas celebra prin rolurile straussiene, care presupun atat intindere vocala, cat si volum. Si mai stiu ca a fost foarte iubita, nu numai de public, dar si de colegii sai. A fost ceea ce se cheama un star; a avut calitati neobisnuite, atat pentru scena, cat si pentru film. Au ramas de neuitat atat performantele sale artistice, cat si calitatile sale umane. E o mare onoare pentru mine sa cant unele dintre rolurile sale pe scena pe care a slujit–o cu atata stralucire.

— Ati intalnit aici basarabeni? Stagiari? Solisti?

— La Viena vin mereu romani de peste Prut. In primul rand au remarcat–o toti pe Tatiana Lisnic, o soprana foarte talentata, care dupa ce ne–a fost colega in ansamblu, a inceput o frumoasa cariera internationala. In acest moment ne este colega Inna Los, care vine de la Tiraspol, si este rusoaica — o fata cu o voce foarte frumoasa, care a venit intai cu o bursa a Centrului Karajan, fiind apoi angajata permanent. Un alt roman vine din Ucraina, este tenorul Marian Talaba, care promite sa devina un cantaret de cariera.

— Se vede ca aveti o comunitate romaneasca de invidiat chiar in cadrul Operei?

— Cred ca va referiti la cantaretii romani de la Opera din Viena. Facem o mica familie romaneasca, impreuna cu sopranele Ileana Tonca si Laura Tatulescu, tenorii Cosmin Ifrim si Marian Talaba, basii Dan Dumitrescu si Alexandru Moisiuc. Mai avem colegi din cor si din balet. Toti sunt cantareti foarte apreciati si foarte iubiti de colegi. Ne intalnim nu doar pe scena si la repetitii, unii dintre noi ne vedem la Biserica greco–catolica romaneasca, iar de Craciun cu totii ii cantam domnului Director Holender colinde de acasa.

— Cum e pentru o solista din Romania sa ajunga, sa fie acceptata si sa munceasca la Opera din Viena?

— Pentru o cantareata romanca, sau de oriunde, a face parte din ansamblul Operei din Viena este o mare sansa si o mare raspundere. Faptul ca directorul acestei mari institutii este roman (desi a plecat din Romania de foarte multi ani, dl Holender a ramas acelasi roman "pur–sange"!), nu ne face noua, romanilor angajati aici, viata mai "usoara" — dimpotriva, cu atat mai buni, punctuali si bine pregatiti trebuie sa fim! Sigur, dumnealui ne–a angajat cu drag si pentru ca suntem romani, dar si pentru ca a simtit ca... n–o sa–l facem "de rusine".

Cat despre "acceptare" din partea colegilor nostri austrieci sau de alte natiuni ale pamantului — problema nici nu se pune. Suntem colegi, unii dintre noi prieteni adevarati, artisti cu aceleasi probleme, in sfarsit, oameni ca toti oamenii.

— Cum e pentru un om venit din alt sistem sa se afirme intr–o institutie atat de importanta?

— Pentru cei "proaspat" veniti din sistemul inca marcat de epoca comunista, viata intr–un teatru occidental este si mai usoara, si mai grea decat acasa. Pe de o parte, este mai usor sa lucrezi intr–un sistem foarte bine organizat, care are posibilitati financiare la care teatrele romanesti pot doar visa, este mai usor sa stii cu exactitate ce roluri ai de pregatit pentru anul ce vine, si, sigur e mai usor sa traiesti avand un salariu adecvat pentru un cantaret, incat sa te poti concentra doar asupra meseriei, fara a duce grija zilei de maine. Pe de alta parte, insa, "greul" e si el mai mare, caci aici fiecare zi si fiecare spectacol e o mica batalie in care trebuie sa dovedesti ca poti face fata. Nimic si nimeni nu–ti garanteaza un loc pentru totdeauna, daca nu prezinti performante deosebite. Aici nu e ca la functionarii publici. Nu, nu e usor aici, cateodata e chiar foarte greu, dar... merita!!

— Ce satisfactii va aduce un contract la Opera din Viena?

— Satisfactiile unui cantaret angajat la Viena sunt in primul rand de ordin artistic — ai prilejul sa intalnesti pe scena si sa cunosti personal oameni legendari, dirijori sau cantareti, artisti de la care ai de invatat foarte mult. Apoi, pentru mine, este foarte interesant sa pot aborda un repertoriu foarte variat — de la Rossini, Mozart, pana la Richard Strauss sau Alban Berg, lucru care, intr–o cariera asa–zis "internationala", este mai dificil. Totodata, imi place Viena, este un oras plin de istorie si cultura, o mare capitala, dar in acelasi timp, un oras linistit, aproape patriarhal, in care poti fugi cu usurinta de agitatie. Intr–un cuvant, e "acasa" nr.2, caci "acasa" nr.1 ramane mereu orasul meu, Timisoara.

— Ce roluri va reprezinta pe scena si in viata?

— Aici am prilejul sa cant roluri foarte multe si variate, unele principale, dar si roluri secundare. Nu stiu care imi sunt cele mai dragi — le indragesc ireversibil atunci cand le studiez si cand le cant. Imi este foarte apropiata Pamina din "Flautul fermecat", Printesa Eudoxie din "La Juive" de Halevy (in general, repertoriul francez imi place foarte mult), Musetta din "La Boheme" de Puccini... Rolul de care sunt, cu toata modestia, mandra, este Aminta din "Die schweigsame Frau" de Richard Strauss, rol extrem de dificil. Cea care l–a cantat pentru prima oara a fost Maria Cebotari si asta mi–a prilejuit o munca pasionanta si de lunga durata. Sigur, faptul ca a fost un succes, atat la Viena, cat si la Semper oper din Dresda, m–a bucurat de asemenea. Sper sa mai am prilejul sa–l cant, ca sa ma pot bucura si de valoarea istorica a acestei opere, ca si de colega mea de demult care l–a cantat prima.

Un interviu de Alina Radu