Au trecut 15 ani de la declansarea conflictului de pe Nistru. Daca ar fi sa credem datelor statistice, doar 800 de oameni si–au pierdut viata in luptele de atunci. Si nu e putin. 800 de mame si–au intalnit feciorii revenind in sicrie de la razboi. Sute de copii cresc fara tata, sute de tinere sotii vaduve au realizat ca sunt sortite sa faca fata enormelor greutati ale vietii, pentru ca sotii lor au cazut, aparandu–si Patria.

"Au fost niste marionete in mainile politicienilor. Razboiul de pe Nistru a fost declarat de Moscova", spune indignat Petru Popa, la inaugurarea, la Cosnita, a monumentului "Pentru Tara, Pentru Neam", in memoria a 42 de combatanti care si–au pierdut viata in noaptea de 19 mai 1992, in urma unei lupte nedrepte. "Credeti ca noi am inceput sa luptam din capul nostru?", continua Petru Popa, "Asa, batran cum sunt, cu judecata mea, imi dau seama ca razboiul a fost unul politic. In timpul luptelor treceam ranitii si mortii nostri pe partea dreapta a Nistrului. Atunci am fost impuscat in picior. Glontele mi–a atins osul. Au fost nevoiti sa mi–l taie. E un semn care imi aminteste in fiecare zi despre nenorocitul razboi."

Cei care au destramat Moldova sunt si acum la conducere

"Seara de 19 mai a fost una tragica. Atunci au ars multi camarazi de–ai nostri", declara Alexandru Lupascu, veteran de razboi. "Am luptat chiar de la inceputul conflictului, la Cosnita, la Dorotcaia, apoi am fost transferat la Tighina. Razboiul a lasat in sufletele noastre rani ce nu pot fi tratate, atat pentru veterani, cat si pentru rudele celor decedati: sotii, copii si mame. Baietii si–au aparat tara cu darzenie. Noi am luptat pentru integritatea teritoriala a R. Moldova, cum am stiut mai bine. Din pacate, insa, conducerea de atunci si de acum a cam uitat cum s–a inceput si, mai important, de la ce s–a inceput razboiul. Noi am aparat Tara, politicienii au destramat–o, iar cei care au rupt–o in doua, au fost si atunci, sunt si acum la guvernare. Situatia nu s–a schimbat. Razboiul a fost intre Rusia si Moldova si mai mocneste si astazi. Noi am luptat cu armata a 14–a a Rusiei si nu frate cu frate, cum sustin altii, de parca cazacii mi–ar fi frati. Poate cunosc eu rau istoria, dar cazacii niciodata nu ne–au fost frati!

Imi pare rau ca guvernarea a uitat de noi. Camarazii mei de arme traiesc in conditii mizerabile. Baietii care mai sunt in puteri sunt nevoiti sa plece in Rusia pentru a–si dobandi o bucata de paine si a–si intretine familiile. Dupa ce au aparat Moldova, pleaca sa munceasca la negru pentru a supravietui."

Pe fonul celor spuse de Alexandru Lupascu, Zinaida Greceanii, prezenta si ea la inaugurarea monumentului, declara: "Este de datoria Guvernului sa nu uite de oamenii care au aparat tara si sa–i ajute."

Unii politicienii habar n–au unde se afla satul Cocieri

Desi Alexandru Lupascu sustine ca razboiul de pe Nistru nu a fost unul intre frati, Vasile Mirca, combatant, declara:

"S–a luptat frate cu frate. Cunosc si cateva exemple. Unul e din Cocieri. Dintr–o familie, patru frati au luptat pentru R. Moldova, iar unul impotriva ei, de rand cu cazacimea. Toti cinci au supravietuit. Astfel de cazuri nu sunt singulare, cunosc soldati care au fost nevoiti sa lupte impotriva semenilor. Un alt exemplu este cel al unui tanar din Dubasari care, noaptea, alaturi de cazaci, devasta satul in care a copilarit. A murit pe campul de lupta. Desi a luptat impotriva noastra, noi am fost cei care l–am ingropat. Parintii nici nu au fost la inmormantare. Armata transnistreana fusese formata cu mult timp inainte de ziua de 2 martie, cand incepuse conflictul. Armamentul a fost luat din armata a 14–a ruseasca. Toata munitia Transnistriei era adusa din statele fostei URSS. Primele masini blindate, care au deschis focul asupra oamenilor pasnici din Cocieri, erau conduse de ofiteri ai armatei sovietice si nu de cazaci. Jumatate dintre acestia sunt si acum vii. Au venit la marginea satului si au deschis focul asupra satenilor. Multi au murit atunci. Noi am facut ce am putut. Am aparat integritatea R.Moldova. Desi razboiul a incetat, credeti–ma, unii politicieni nici pana azi nu stiu unde se afla satul Cocieri."

"Sa vedeti ce situatie grea avem noi, cei care locuim in preajma asa– zisei granite. Administratia transnistreana nu ne lasa sa lucram pamanturile care se afla dupa traseurile Ribnita–Dubasari. Buruianul este de doi metri. Ne este foarte greu, caci de repetate ori ne–a fost furata roada."

"Un frate mi–a murit pe campul de lupta", isi aminteste Ion Codrean, din Chisinau. "Fratele meu mai mic a luptat aici la Cocieri, tot aici si–a gasit moartea. Au ramas singure sotia si doua fetite. Imi aduc aminte cu mila de acele zile. Acesti bravi baieti si–au dat viata pentru Moldova, asa saraca cum e. Sunt bucuros ca le–a fost inaltat un monument, semn ca nu sunt uitati, macar cei morti, daca viii sunt lasati de izbeliste. Situatia noastra este foarte grea. Bunaoara, sotia mea a fost nevoita sa plece in Italia pentru a intretine cei trei copii pe care ii avem. Statul a uitat de noi si nu ne ajuta. Am pierdut toate privilegiile pe car le–am avut. In ultimii doi ani, nu mai primim nici un ajutor. Ma intreb pentru ce a fost omorat fratele meu. Ma amarasc cand realizez ca nu stiu raspunsul. Am vrut sa lepad blestematul de razboi si sa plec acasa, dar m–au facut tradator. Am fost nevoit sa iau arma in mana si sa ma intorc pe campul de lupta. Fratele meu a facut acelasi lucru. In ziua cand s–a reintors, a fost omorat."

Filip Lupascu a fost comandantul grupului de voluntari. Alexandru Lupascu isi aminteste clar ce a spus Filip in seara zilei de 19 mai 1992: "Baieti, cat se poate ca veneticii sa ne injoseasca la noi acasa. Trebuie sa–i alungam!"

Marcel Lupascu avea pe atunci doar sase luni:

"Moldovenii nostri niciodata nu au cucerit pamanturi straine, ei au luptat pentru a se apara, pentru a fi liberi si independenti. Printre ei a fost si tatal meu. Aveam doar sase luni cand a murit, iar eu nu am mai avut norocul si fericirea sa–i spun "tata". Azi, alaturi de suferinta, simt si mandrie, pentru ca citesc pe monument numele lui Filip Lupascu, care e tatal meu."

"In ziua de 19 mai a fost cel mai mare conflict aici, la Cosnita", isi aminteste Maria, vaduva lui Filip Lupascu. "Au decedat foarte multi combatanti. Si sotul meu. A mers pana la ultima suflare, nu s–a retras. Nu si–a parasit camarazii. Imi este foarte greu, dar sunt mandra ca nu a fost indiferent in raport cu pamantul nostru stramosesc. Acum toata lumea a uitat de problemele noastre. Mai speram, insa, ca vom fi ajutati macar pe viitor. Baietii au crescut mari. Le este foarte greu sa–si reaminteasca si sa vorbeasca despre tatal lor. Imi pare rau ca nu au stiut ce inseamna sa ai Tata."

Unitatea militara 10 02 poarta numele lui Dumitru Roman. A fost un tanar de nici doar 20 de ani. Si–a pierdut viata in timpul conflictului de pe Nistru.

"In iunie trebuia sa implineasca 20 de ani, insa la 31 martie a murit", imi spune printre lacrimi Nina Roman, mama baiatului, in timp ce imi strecoara

in palma cateva bomboane, pomana de sufletul fiului sau. "Mi–am pierdut feciorul, insa am mers mai departe, m–am descurcat incetisor. Ma mangai cu gandul ca unitatea ii poarta numele si ca baietii nu uita de mine. In fiecare an, imi trimit cate un mic ajutor. Cat pot. Nici pana azi nimeni nu doarme pe patul lui. Atunci, la 31 martie, priveam "Mesagerul", la noua seara. Am inteles ca a explodat un tanc si ca erau doi raniti si un mort. Nu au dat numele lor. Peste doua ore, la 11 noaptea, am aflat ca mortul era Dumitru al meu. Mai tarziu am inteles ca a fost tradat. Cazacii se intrebau: Cine e fanaticul asta? Dumitru doborase intr–o singura zi sase blindate. Pentru capul lui se promiteau treizeci de mii de ruble."

Printre cei care au vorbit la inaugurare au fost si oameni care au spus lucrurilor pe nume.

"Rusia si astazi intinde sforile si alimenteaza separatismul transnistrean", declara colonelul Eduard Maican. "Conflictul mai mocneste si poate izbucni oricand. Este regretabil ca unele pozitii, cucerite cu sange in 1992, ulterior au fost cedate separatistilor. Noi, camarazii, am luptat pentru independenta tarii. Iar acum, dupa 14 ani, constatam ca nu avem parte inca de independenta, ca patria noastra nu este integra."

Atat...

CEI VII SUNT LASATI UITARII

Nici un cuvant despre Andrei Ivantoc si Tudor Petrov–Popa, detinuti ilegal in Tiraspol. Sunt ridicate monumente pentru decedati. Insa cei vii sunt lasati uitarii.

Mihai Cristea, combatant:

"Din pacate, astazi au fost uitati baietii care au luptat alaturi de noi la Nistru si sunt intemnitati in puscaria din Tiraspol. Baietii, in memoria carora a fost inaltat monumentul, au decedat pentru o cauza nobila, pentru patrie, pe cand Andrei Ivantoc si Tudor Petrov–Popa sunt vii, ramanand inchisi in rezultatul unor interese miselesti. E tragic cand in propria tara nu poti sa te exprimi si sa traiesti liber. Imi pare rau ca nici unul dintre demnitari nu–si aminteste de ei."

Diana RAILEANU