Lumea se leaga cu sufletul de sudul Basarabiei, imediat ce ajunge in delta. Dunarea si imensitatile de ghioluri de aici coplesesc si vrajesc pe oricine. Numai ca nu e deloc simplu si usor sa poti convinge pe cineva la Chisinau sa accepte un drum spre Sud.

Plecam de data aceasta la Satu–Nou, la "Zilele D. Caraciobanu" mai anevoios decat oricand: prea multa lume "ocupata". Singurii care au raspuns afirmativ invitatiei au fost UNITEM–ul, de unde presedintele Aurelian Danila il "insarcinase cu afaceri" pe Gheorghe Oanta si marele rapsod al Basarabiei, impatimit pe totdeauna de Sud, Gheorghe Afroni. Un foarte bun baiat din Sud, Valeriu Dranga, isi oferise masina, dezicandu–se de–o petrecere in favoarea lui Caraciobanu si drumul nostru, in cateva ore a si fost facut. Nu inainte, insa, ca sa alegem din piata de flori din Chisinau un splendid buchet de "dumitrite" (crizanteme) si sa punem la drum cu noi cateva exemplare de "Ce dragoste veche — Actorii", pe care, gratie UNITEM–ului, ni le oferise donatie dna director Raisa Suveica de la "Cartea Moldovei" si la care se mai adauga D. Caraciobanu, in copie, dupa lucrarea cu acelasi nume de Ion Puiu. Timpul era unul ca de poveste, drumul a fost bun cu noi si orele s–au scurs prea repede ca sa reusim sa povestim tot ce stiam despre Caraciobanu, despre bastina lui si despre ceea ce urmam sa facem, acolo unde stiam ca trebuie sa ajungem.

Intram in Satu–Nou dupa ora patru seara. Ziua fusese si mai era inca plina de soare si de nostalgicul aer al toamnei. Pana la intrarea in sat faceam un mic popas pentru cateva filmari la podul dintre Covurlui si Ialpuh: alintati de soare, pescarii isi pierdeau timpul in incercarea de–a mai insela cativa pesti rataciti pe la stramtori si maluri, iar pescarusii, care vara se tin cat mai aproape de coasta, brazdau acum cerul la adanc de ape. Toamna venise si pentru ei.

Deschiderea Zilelor Caraciobanu, la care mergeam, erau preconizate pentru 15.00. Ajunsi in centrul satului, n–am gasit, insa, nimic din ceea ce ne–ar fi putut aminti de o "sambata cultural–omagiala", asa dupa cum fusesem anuntati. La intrarea in Palatul de Cultura un mic afis anunta lumea ca "azi la Satu–Nou concerteaza artisti de la Caminul Cultural din Reni". Mai mult nimic. Nicaieri pomina de Caraciobanu. Am trecut pragul Palatului. In sala mare — o fetiscana, navigand pe scena, incerca disperata sa distreze cativa copii de scoala, asezati pe randul din fata. Dintre maturi — o profesoara de scoala si directorul Palatului... Am inlemnit. In drum chiar discutam si ne faceam planuri si pentru cazul in care suntem asteptati, dar si pentru cazul in care lumea ar fi uitat sa ne astepte. Eram gata pentru orice, dar numai nu pentru ceea ce vedeam: o sala cu peste 500 de locuri si cu vreo 30 de copii in ea. Ceva mai tarziu aflasem ca nici seara din ajun n–a fost cu mult mai deosebita, desi la Satu–Nou fusese in turneu (culmea) NOTARA. Prima nota de doi care mi–a trecut prin minte a fost pentru directorul scolii, profesorii de aici si primarul satului. Satu–Nou, parca e si parca nu mai este satul in care stiam ca s–a nascut odata Caraciobanu. Sta asezat tot acolo, intre tainele ghiolurilor de la Dunarea de Jos, cu lume buna, dar prea cuminte si ratacita in singuratati. Oamenii locului ii spun tot asa ca inainte, Satu–Nou si vorbesc tot asa frumos, romaneste, ca mai inainte, dar ceva nu mai e, totusi, din ce–a fost candva aici. S–a pierdut ceva, undeva ceva s–a rupt, s–a frant, s–a naruit, satul parca–i un ratacit in timp, care si–a pierdut sau caruia i s–a furat legenda vietii. Lumea umbla pe strazi, dar parca nici nu se vede, lumea se intalneste si vorbeste, dar parca nici nu s–aude, oamenii zambesc si uneori chiar canta, dar parca nici nu rad si nici cantandu–se nu se aude. Ce fel de lume sa fie asta, ca nu mai este lumea din care venea Caraciobanu.

Am parasit in graba Palatul de Cultura si am apucat–o spre cimitir. Stiam ca aici, la sigur, ne astepta Caraciobanu. In drum spre cimitir, am strigat la poarta ex–primarului Chiril Cocos, cu care fusese organizate la Satu–Nou cele mai memorabile manifestari omagiale dedicate lui D. Caraciobanu. Ne–a ajuns din urma, a venit cu vin si cu un trandafir de toamna, stufos si rosu, de parca fusese scaldat intr–un vin statut de zaiber. Caraciobanu ne astepta, "avandu–i in preajma" pe tata si mama. Avea mormantul ingrijit, in ajun fusese pe la el sora–sa Anisoara, venita de la Ismail. Am infipt in tarana mormantului dumitritele si trandafirul, pe care Chiril Cocos le–a udat "la radacina" cu vin rosu, dupa care a turnat pe rand, fiecare amintindu–ne cum a fost aceasta viata si lume cu Caraciobanu. La capul lui Caraciobanu, peste crucile mormintelor din Satu–Nou, vocea si cobza lui Gheorghe Afroni ne reamintea ca viata este trecatoare. "Lume, soro lume" a fost dedicatia cu care venisem la Satu–Nou la Caraciobanu si pentru Caraciobanu. Desigur ca eram pregatiti pentru mai mult, dar nu am avut pentru cine. Si poate ca a fost mai bine c–a fost asa, pentru ca am fost mai mult cu Caraciobanu.

Plecam din Satu–Nou intr–un tarziu, era dupa miezul noptii. Caminul Cultural semana cu un mormant urias adormit de intuneric. Centrul satului se lasa incet, dar insistent, inundat de muzica care razbatea din baruri si discoteci si doar peste cimitirul satului cerul se asternea in voie cu lumina clara si cuminte a lunii, amintindu–ne, pe langa cele trecatoare, si de cele vesnice. "A fost o mare eroare, ca "Luceafarul" nu a insistat ca D. Caraciobanu sa fie inmormantat la Chisinau" — intrerupse tacerea Gh. Oancea si adauga: "Caraciobanu trebuie readus, cu orice pret, acolo unde a fost si ramane mare." Cine stie, cum ar fi fost mai potrivit pentru Caraciobanu? Una e clar: azi la Satu–Nou, obiceiurile s–au cam stricat si cei se nasc nu–i mai tin minte pe cei ce mor. Dar la Chisinau ar putea fi cumva altfel???

Petru GROZAVU