Intr–o seara tarzie am ajuns la croitoreasa sa–i dau de cusut niste haine. Era si Doina acolo, isi comandase cateva costume de scena. Asteptam sa i se ia masura, uitandu–ma, nedumerita, la una dintre stofele–i in carouri care–mi parea prea modesta si neaspectuoasa pe langa stofa mea scumpa, cumparata intr–ales. Schimbasem cateva vorbe. Doina se pregatea pentru un concert la Palatul National. Era tandra si inspirata. Tin minte acel concert si aparitia ei in vestimentatia care–mi paruse atat de simpla, dar s–a dovedit a fi atat de eleganta, standu–i perfect, accentuandu–i nobletea chipului…

Nimic, nici un detaliu din hainele sau din coafura Doinei nu s–a demodat de atunci incoace. Il intrebasem in an, pe Cristi, s–a gandit vreodata, cum de–au reusit parintii sai sa ramana atat de moderni in timp? Nici o melodie si nici un cantec de–al lui Ion nu s–a invechit. Toate, astazi, emotioneaza in egala masura ca si la prima auditie.

Mi–amintesc, de Doina si Ion, cum intrasera cu Silvia Hodorogea si Grigore Vieru in studioul emisiunii "Nota Bene" pe care o prezentam. Mai erau doar cateva clipe pana la discutia lor pe viu, urmand sa interpreteze, in premiera la Televiziunea Nationala, "Trei culori". Doina s–a grabit sa ma imbratiseze. Sesizez si azi atingerea–i usoara, parfumu–i… iar regizoarea se alerta: "Doina, revina te rog la loc, imediat vei aparea in cadru!..."

La 11 ani de la moartea Doinei si a lui Ion, lucram in sala de montare a TVM la spotul publicitar al Festivalului–concurs "Doua inimi gemene". Adusesem o caseta din fondurile televiziunii, cautand sa potrivesc niste imagini. "Cine sunt acestia, ca–s extraordinari?"– ma intreba montorul, un tanar de 22 de ani. "Ion si Doina Aldea–Teodorovici". "Nu–i cunosc, de unde sunt?" Intre timp, intrase o alta colaboratoare, de aceeasi varsta cu el. "Ce cuplu minunat, cine–s? Lasati–mi va rog caseta s–o ascult in pauza!..." Ii priveam naucita. Cenzura din televiziune si–a atins scopul. De la venirea agrarienilor la putere, cantecele patriotice ale Doinei si ale lui Ion fusesera interzise la Compania "Teleradio–Moldova". In Basarabia, au crescut tineri care habar nu au de Doina si Ion…

…In ziua inmormantarii lor, zabovisem in Piata Marii Adunari Nationale dupa ce trecuse cortegiul funerar. Din difuzoare, se revarsau vocile Doinei si ale lui Ion, iar oamenii, ravasiti de sentimente, stateau in tacere, ascultandu–i. Tin minte regretul acut ca nu am o camera de luat vederi si nu voi realiza niciodata acest film sfasietor care mi se perinda prin fata, cu imaginea acestor oameni dumeriti de Marea Pierdere, luminati de gandul la moarte si NEmoarte.

…La televiziune, Silvia, inlacrimata, imi citea textul despre ceremonia de doliu, in care lansase formula perfecta "Ion si Doina, Doina si Ion", devenita ulterior si titlul cartii…

In aceeasi zi cand corpurile neinsufletite ale lui Ion si Doina erau duse la cimitir, o fetita firava si zglobie, cu ochi albastri, fredona prin casa cantecele care–i placeau nespus de mult: "Rasai", "Eminescu", "Trei culori". Nu stia cine–s autorii acestor cantece, nici n–o interesa prea mult la varsta ei de 9 ani. Fetita invata la Liceul "Dimitrie Cantemir" din Chisinau, lua lectii la acordeon si pian la Scoala "Starcea". Cantecele acestea se agatasera ca niste flori, ca niste "roze" de memoria ei. Le fredona mereu. Fara a intelege cuvintele, fara a le sti mesajul. Ludmila Paciulia era rusoaica si nu cunostea romana. Urma sa mai creasca, sa mai treaca inca doi ani pana la minunea vietii ei, convertirea, gratie Doinei si a lui Ion Aldea–Teodorovici, la romanism si la credinta crestina.

LUDMILA PACIULIA:

— Era luna octombrie 1994 si eu, cum stateam mereu cu urechea pe radio, deoarece televizor nu aveam, aflasem ca vor fi puse pe post emisiuni in memoria Doinei si a lui Ion Aldea–Teodorovici. In 1992, auzisem ca au murit doi mari artisti, intr–un accident, dar nu facusem nici o legatura intre ei si cantecele pe care le indragisem si le cantam de mica, de prin clasa I–II–a. Atunci, am auzit si am uitat.

In 1994, insa, a inceput sa mi se intample ceva, as zice, miraculos: conectam aparatul de radio exact la un cantec de–al lor sau ma duceam undeva si vedeam un calendar cu pozele lui Ion si Doina. Parca cineva imi sugera sa iau aminte si am devenit foarte atenta la numele si la creatia lor. Am cautat sa le ascult toate cantecele. Muzica lui Ion este cu totul deosebita, coplesitoare, sincera, izvorata din suflet. Unele cantece le–am auzit pentru prima oara si m–au captivat imediat, de altele mi–am dat seama ca faceau parte din fiinta mea, sunt cantecele copilariei mele, pe care le adoram, dar nu le intelegeam sensul, "Rasai", "Eminescu", "Trei culori". Ele erau deosebit de populare in perioada renasterii nationale si foarte des puse pe post la radio. Cand am aflat ca aceste cantece sunt ale lui Ion si Doina, artisti cu o viata si moarte atat de tragica, a fost un soc pentru mine.

Am incercat sa traduc cantecele cu dictionarul, dar nu–mi reusea. Eu invatam la o scoala rusa, limba n–o intelegeam, orele de romana la o scoala rusa nu sunt de mare folos. Atunci m–am interesat de data mortii lui Ion si Doina. Si in zilele acelea, am stat cu aparatul de radio deschis fara intrerupere. Am ascultat interviuri cu oameni de cultura, cu parintii Doinei, cu interpreti si compozitori, le–am audiat, a cata oara! cantecele... Anume atunci s–a vorbit mult la radio, isi aminteau atatia oameni despre ei. Tot ce am auzit in acele zile, mi–a provocat o impresie foarte puternica... Si nu stiu cum, am mai lucrat si cu dictionare un pic, dar peste cateva zile mi–am dat seama ca inteleg limba romana.

Inexplicabil acest lucru, dar incercam sa sesizez ce cantau Ion si Doina, dar si ce idealuri promovau prin melodiile lor. Am inceput sa le inteleg si sa le impartasesc crezul, desi educatia mea era cu totul alta, fiind crescuta intr–o familie ruseasca de atei. Zbantuita si cam obraznica la varsta ceea, m–am pomenit cu viziunea schimbata radical in acele zile. Am fost atat de impresionata! Traisem un soc adevarat. M–am straduit sa pricep ceea ce au cantat ei, sa inteleg si sa accept idealul lor. Tot atunci am inceput sa cred in Dumnezeu. Mi–am pus in gand sa ma botez, ca nu eram, si m–am botezat, ceva mai tarziu, la 14 ani.

Cred ca perioada pe care o parcurg acum le–o datorez tot lor, lui Ion si Doina. Credinta ocupa un loc aparte in sufletul si in viata mea. Studiez muzicologia si compozitia la Academia de Muzica, Teatru si Arte Plastice. Ca muzicolog, ma specializez in studierea muzicii bisericesti si la compozitie vreau sa promovez anume acest gen, muzica religioasa. Este un gen mai putin dezvoltat la noi, dupa atatia ani de cenzura si de ateism. La noi, la Academie, sunt prea putini profesori cu care as putea sa colaborez in acest domeniu.

— Ce–ai inteles despre idealurile pe care le–au cantat Ion si Doina?

— In primul rand este dragostea pentru neamul romanesc, pentru limba romana, pentru valorile nationale. M–a impresionat cum s–au manifestat ei, mai ales in perioada renasterii nationale, insasi muzica lor vorbeste despre sentimentul lor plenar. Desi sunt multe cantece patriotice, nu toate–s de calitate, in muzica usoara de la noi. Ale lor, cu siguranta, vor dainui. Sunt sincere cu adevarat si aceasta le va asigura perpetuarea. Nu sunt scrise la moment sau la comanda, cum se practica acum in showbiz.

Ma mira, ca astazi, creatia lui Ion Aldea–Teodorovici inca nu este cercetata sub aspect stiintific. Ma intreb, de ce la noi nu este apreciat patriotismul, de ce acest sentiment este tratat ca ceva efemer si nu esential?

Tot datorita lui Ion si Doina, anume in acea perioada a inceput pasiunea mea fata de literatura. Noua, conform programului, ni se cerea sa citim 2–3 poezii de Eminescu sau Alecsandri, si eu citeam tot volumul, imi faceam notite, analizam textele literare. In mod special, am studiat creatia poetilor cu care au colaborat Ion si Doina. Grafia latina nu mi–a creat dificultati dupa cum nu mi le–a mai creat nici limba romana. Eu am continuat studiile deja in limba romana, la colegiul "Stefan Neaga". Si dupa absolvire am trecut printr–o mare dilema, neintelegand ce facultate sa aleg: literele sau muzica. Am participat la concursuri literare, inclusiv la radio. Nimeni nu–si dadea seama ca eu sunt rusoaica. De fapt, ascundeam acest lucru, ma gandesc ca nu conteaza, mai important fiind ceea ce ai in suflet.

— Cum ti–i imaginezi pe Doina si Ion? Ce fel de oameni crezi ca erau?

— Am tot ascultat povestiri si amintiri, din care am inceput sa–mi fac o impresie despre ei, despre preferintele lor, despre modul lor de viata. Dar aceasta, mai putin ma intereseaza. Pentru mine conteaza influenta lor spirituala. Datorita lor, intr–o viata ca a mea, fara idealuri, a aparut un scop si un sens. O viata lipsita de ideal n–are sens. Credinta in Dumnezeu a conferit sens vietii mele.

Am acumulat o fonoteca de vreo 50 de cantece ale lui Ion si Doina. A fost foarte greu, deoarece, la radio, de regula, se punea pe post "Serenada" si inca vreo doua cantece de dragoste. "Maluri de Prut" nu mai stiu cate luni am cautat si de unde anume am imprimat. Am participat la toate evenimentele consacrate lui Ion si Doina, precum si la cele legate de numele lui Petre Teodorovici.

De mai multe ori pe an ma duc la cimitir, de Ziua Limbii Romane, de Martisor, de Craciun, de zilele lor de nastere, daca intarzii, parca ma cheama ceva, nu–mi gasesc locul. Am cunoscut–o pe Eugenia Marin. Ne intalnim, stam de vorba, o felicit de Paste, de Craciun, vad ca e ocupata, pregateste o noua editie a Festivalului–concurs "Doua inimi gemene". De Cristi, n–am avut curajul sa ma apropii. Dar am scris, despre el: "Tara are un copil orfan de parinti/ Dar nu si orfan de suflet".

— Sa revenim la copilaria ta, a decurs spectaculos?

— Deloc. M–am nascut la Chisinau, pe 29 ianuarie 1983. Am numai mama, Galina Paciulia, pensionara. A lucrat vanzatoare. Am doi frati mai mari, unul e militar, altul e specialist in calculatoare. Diferenta de varsta dintre noi e de 17 si 20 de ani. Comunicam rar. De fapt, am crescut in singuratate. Pe tata nu–l tin minte.

Copilaria a fost ca a unui copil de oras. De mica am inceput sa studiez muzica, am facut pianul si acordeonul la Scoala "Starcea". N–am calatorit nicaieri, hotarele Chisinaului practic nu le–am depasit. N–am avut bunici, am stat numai la oras si am comunicat doar cu colegii mei de scoala. Mama e din 1943, orfana, parintii ei au murit in timpul razboiului, ea nu stie nimic despre ei. Mama fusese infiata de o familie. Am cautat sa aflu, dar n–am reusit, cine–s bunicii mei adevarati. Tata adoptiv al mamei lucra la calea ferata, se socotea ca–i militar si era trimis la Basarabeasca, prin alte localitati.

Sigur ca cel mai pretios si semnificativ in viata mea este dragostea fata de Ion si Doina. Aceasta dragoste, practic, m–a schimbat radical. Si as fi fost, cred, cu totul altfel, daca nu erau Doina si Ion.

— Ai marturisit cuiva despre schimbarea ce s–a produs cu tine?

— Cred ca era ceva prea intim. La varsta de 11–12 ani mai rar copil poate sa inteleaga asa ceva, sunt cu totul alte interese si mai mult comunicam cu profesorii de limba romana. Am avut o relatie speciala, prin clasa 8–a, cu Valentina Iurco, acum directoare la Liceul "N. Iorga", in clasa 9–a, cu Veronica Ciucium. Acesti profesori m–au indemnat sa scriu primele mele texte poetice si tezele in limba romana. Aceste lucrari, le consacram Doinei si lui Ion Aldea–Teodorovoci. Doar o singura poezie, initial, am scris–o in limba rusa, restul in romana. "In Ion si Doina s–a intrupat/ Tot ce are mai sfant poporul roman/ Au fost o seminta a Binelui/ Si seminta a cazut in pamant/ Ca sa ne rasara in inimi/ "Ca graul cel verde, ca lacrima".

La colegiu, m–am simtit mai bine decat la liceu, in mediul lingvistic romanesc deja firesc mie. Am avut o profesoara foarte buna de romana, interpreta de muzica populara Larisa Arseni. Mi–am facut multi prieteni in perioada colegiului, unii acum invata la conservator, altii practica alte domenii, dar pastram o legatura foarte apropiata. Sunt oameni cu suflet mare, oameni cu credinta, care nu alearga dupa ceea ce–i momentan. Cartea "Ion si Doina, Doina si Ion" am daruit–o celor mai apropiati prieteni ai mei.

Altadata, am fost in relatii bune si cu colegii mei rusi. Desi era foarte suparatoare agresivitatea de care dadeau dovada fata de limba romana si tot ce–i romanesc. Stiti ce am mai observat? Rusii n–au radacina. Poate radacina lor este acolo, in Rusia, poate acolo ei ar fi fost altfel. Cred ca radacina omului este cultura, si daca el se rupe de aceasta radacina atunci isi pierde esenta omeneasca.

In viata mea, nu–mi amintesc nimic bun pana a imbratisa valorile culturii romanesti. Traiam ca intr–un gol, n–aveam sentimentul de apartenenta la nici o cultura. Mama, daca la un an si ceva si–a pierdut parintii, a nimerit la orfelinat. Acest fapt a deznationalizat–o. A fost educata in limba rusa, la scoala rusa. Cu toate acestea, ea nu a manifestat vreo agresivitate fata de romanism. Sigur ca eu, de multe ori, am intrebat–o pe mama, ce–si aminteste ea din copilarie, in ce limba vorbea in familie. Ea nu–si aminteste. Ma gandesc ca, deoarece e din regiunea Ismail, nu cred sa fie altceva decat moldoveanca. In cazul meu, mai degraba, ma gandesc sa fi fost, cu ajutorul lui Ion si Doina, o intoarcere a mea la valori, la radacinile identitate.

— Ce mai zice mama?

— Am avut disensiuni cu ea din cauza ca mi s–au schimbat viziunile, ca am devenit credincioasa. Studierea limbii romane si pasionarea mea fata de muzica nu au suparat–o. Poate a incercat un sentiment de gelozie, asa cum se intampla deseori intre parinti si copii, pentru ca am pus in camera fotografia lui Ion si Doina. Dar tot credinta in Dumnezeu m–a ajutat sa depasesc neintelegerile in relatia cu mama.

— Viata ta, cum ti–ai dori sa decurga?

— Eu nu–mi propun scopuri prea mari. Dar ma straduiesc sa nu fac ceea pentru ce m–ar mustra constiinta mai tarziu. Si ce nu–i bine sa nu fac. Cred in mantuire. Citesc literatura teologica, daca ma specializez in muzica bisericeasca am foarte mare nevoie sa stiu si notiuni despre biserica si credinta. Am frecventat si cursuri la Academia Teologica.

Eu nu pot spune care este rostul acestei relatii ale mele cu Doina si Ion, dar ma rog foarte mult pentru ei si ca sa–mi ajute Domnul sa aleg drumul bun in viata. In clipa cand i–am indragit, l–am indragit si pe Dumnezeu, si tot atunci am inceput sa ma rog pentru ei. Au fost primele rugaciuni in viata mea.

Despre aceasta am povestit unui cerc restrans de prieteni. Stiu ca nu m–ar putea intelege foarte multi oameni. De ce am acceptat o confesiune publica? Pentru ca Doina si Ion ne merita rugaciunile.

Studiez la Conservator, la aceeasi facultate la care a studiat Ion. Multi dintre profesorii sau colegii lui sunt si profesorii mei. Am incercat sa–i intreb si pe dansii, dar, din pacate, omul deseori memoreaza doar ceea ce sta la suprafata, lucruri cotidiene. Necunoscandu–i in viata, pe Doina si Ion, mi–am dat seama ca au fost oameni cu credinta si cu dragoste.

De altfel, cand am venit la Conservator, ma gandeam: gata cu limba romana, cine stie ce profesori voi avea si cum ma voi intelege cu ei? Totusi, singuratatea te macina daca in familie e prea putina intelegere. Dar s–au gasit si aici, printre muzicieni, oameni cu suflet mare, printre care si profesorul meu de compozitie Vladimir Ciolac, compozitor de muzica religioasa. El are foarte multe lucrari de inspiratie religioasa atat destinate nemijlocit serviciului divin, cat si lucrari de concert cu tematica biblica, e unul dintre putinii compozitori ce abordeaza acest gen.

Cant in corul Bisericii Sf. Teodora de la Sihla de pe cand eram la Colegiul "St. Neaga", din anul doi sau trei, nu mai tin minte. Muzicantii toti canta pe la biserici. Eu cred ca pentru a canta la biserica este necesar sa ai si credinta, nu ai venit la biserica, ai cantat, cat preotul spune o predica mai spui vreo doua anecdote, mai si razi, ai iesit din biserica, ai aprins tigara etc. Si te–ai dus la bar. Da, sunt asemenea persoane si totusi se simte cand este un cor care canta cu credinta sau canta numai pentru bani.

In muzica bisericeasca nimeni dintre colegii mei nu s–a specializat, unii au preferat sa studieze sub aspect stiintific muzica clasica, altii muzica contemporana, muzica usoara. Ambele specialitati, compozitia si muzicologia, sunt la fel de importante pentru mine. Muzicologia imi ajuta sa obtin cunostinte temeinice, vreau sa ajung sa fac lucrari religioase de valoare. Nu stiu ce–o sa mai fac, in sensul creatiei sunt intr–un fel mai rezervata, mai mult gandesc, nu ma iau dupa orice influenta, sunt colegi care au ascultat niste muzica usoara si gata, s–au apucat sa scrie. Eu nu fac nimic in pripa. Consider ca muzica trebuie sa exprime o idee, nu ma iau dupa orice tendinta, cum bate vantul.

Ce idei as vrea sa exprime muzica mea? Daca e muzica bisericeasca este clar ce idei exprima ea. Exista anumite influente si in muzica bisericeasca: muzica romaneasca are un stil al ei, muzica ruseasca are si ea stilul ei. La noi, bisericile au fost inchise multi ani, crearea si practicarea muzicii bisericesti a fost stopata. E foarte greu sa restabilesti aceasta traditie si desigur ca se practica mai mult muzica ruseasca.

Eu, in calitate de muzicolog, am de gand sa studiez muzica bizantina. Sper sa am acces la studii in Romania. Acolo se practica muzica de influenta bizantina. Aceasta muzica straveche, monodica reda si o stare mai speciala. Multora le place muzica ruseasca, care–i mai pompoasa, se spune ca aceea ar fi muzica profesionista. Poate e impresia si parerea mea personala, dar mie–mi place mai mult muzica bizantina, pentru ca e mai sobra si mai aproape de spiritul muzicii bisericesti.

— Cum te descurci in viata cotidiana atat de dificila sub aspect material?

— Cam greu, dar nu am mari cerinte. De mai multi ani, de cand cant in corul Bisericii, am un salariu de 250 lei acolo. In plus, mai am si bursa, poate in anul curent va fi si mai mare, pentru ca am media 9,3. Stiu ca profesia mea nu va fi prea bine platita, dar nu ma deranjeaza. Ma uit la contabilii din banci, primesc niste salarii enorme, dar ce placere au din lucrul lor, stand ziua intreaga la birou?

Un timp am cantat in fiecare zi la biserica, era si din punct de vedere material mai convenabil, dar si aceasta practicare a slujbei zi de zi este de mare folos. E una cand contempli preotul cum se plimba in fata ta in biserica si e cu totul altceva cand intelegi ce anume are loc. Eu, de cand am inceput sa studiez teologia, m–am patruns de spiritul, de rostul acestor slujbe, cu semnificatii si simboluri profunde. Daca oamenii ar frecventa regulat biserica, ar intelege. Le vorbesc uneori cunoscutilor mei, iar ei: nu vin ca nu inteleg ce se intampla. D–apoi, du–te mai des si ai sa intelegi.

Consider ca pentru un compozitor care vrea sa persevereze in domeniul muzicii bisericesti este foarte important sa simta spiritul serviciului divin. Recent au aparut niste lucrari atat de complicate, ca nici muzicantii cred ca nu le prea pot accepta, dar oamenii simpli, nici atata.

Dupa absolvire, sper sa continui sa cant in biserica. Aceasta stiu ca vreau s–o fac cu siguranta. Am predat un timp la scoala de muzica, obiectele muzical–teoretice, solfegiul si literatura muzicala, mi–a placut sa lucrez cu copiii, ei sunt mereu in cautare, in schimbare, ceea ce il impune si pe profesor sa–si priveasca lucrul in mod creativ, intr–o scoala de muzica poti sa te manifesti.

— Ce pasiuni mai ai?

— Sunt pasionata de fotografie, de peisaje, imi place foarte mult arhitectura veche. Tot ce am gasit mai frumos in Chisinau, am fotografiat. Am fotografiat grevele de la "Teleradio–Moldova", "Orasul Libertatii". Invatam atunci la "Stefan Neaga", mai nu m–au dat afara, chipurile, "pentru lipse", desi eram cea mai buna in grupa... Cresc flori de camera, am multe muscate. Cu distinsa botanista, Eugenia Manea–Ciornei facem schimb de plante, discutam despre arta, muzica, teologie.

La momentul dat, ma simt un om implinit, dar vine o anumita varsta cand trebuie sa ai si familie. Inca nu stiu ce vreau si ma straduiesc sa nu complic viata altora. Am avut prieteni, dar am evoluat in directii diferite. La moment ma straduiesc sa inteleg ce vreau eu de la viata si apoi sa iau decizii.

— "Bucurati–va de viata"?

— Da! Da! Viata–i minunata! Ma uimeste, cat de frumoasa este natura si cat de frumosi sunt oamenii daca au o morala, daca au credinta, daca sunt sinceri. Si cat sunt de mutilati la exterior si in interior, cei care urmaresc doar interese materiale.

Imi spuneti ca sunt idealista? Sigur ca noi am si invatat ca materialisti sunt cei care nu cred in existenta spiritului, in Dumnezeu, pe cand idealistii cred. Prin Dumnezeu omul e puternic si poate rezista incercarilor.

Oamenii sunt mereu in schimbare. Deseori ei se schimba in bine, dar lucrul acesta nu intotdeauna poate fi observat. Tot asa cum, astazi, nu–i vedem pe Doina si Ion, dar le simtim prezenta.

Cred in viata de dupa moarte. In faptul, ca sufletele bune, numaidecat se intalnesc, intr–o alta dimensiune. Ma gandesc, insa, si la capacitatea lor de a influenta viata pamanteasca.

Mereu ma intreb, de ce mi–au iesit in cale, Doina si Ion? Se vede ca este un rost, inca nedescifrat, a comunicarii noastre...

Viorica CUCEREANU