Cand s–a destramat Uniunea Sovietica, in fostele republici s–a produs un nemaivazut haos. Furtul – instinct fundamental al cetatenilor sovietici – a capatat asemenea proportii, incat in scurt timp, in multe state proaspat formate, mai ca nu mai ramasese nimic de furat. Se jefuia totul: autoturisme de serviciu, bunuri imobiliare, ferme si tractoare, biblioteci, pasapoarte, apartenente nationale, teritorii, rauri si iazuri, magazine, recolte, idei, avioane, stampile, telefoane si chiar nasturi...
Chiar eu cunosc un individ care a devenit businessman prosper, dupa ce a devastat un depozit de nasturi, ca apoi, sutele de milioane de nasturei, mai mari si mai mici, de toate culorile si formele, sa–i aduca venituri fabuloase. Tot de ce se putea apropia mana – era neaparat furat. Furau toti: politicienii, liderii si membrii partidelor, majoritatile si minoritatile nationale, taranii si scriitorii, presedintii si maturatorii, medicii, granicerii, vamesii. In Moldova, chiar si invatatorii erau nevoiti sa fure, cel putin pentru a fi in rand cu lumea, iar profesorii universitari au pus taxe individuale pentru examene si colocvii, pentru absente si pentru teme confuze. Pericolul cel mare al noului stat il constituia aparitia unei noi natiuni — natiunea hotilor. Acest adevar s–a confirmat ulterior. Un studiu secret demonstra ca in Moldova ar fi cei mai multi hoti pe cap de locuitor, cea mai corupta justitie si cei mai corupti politisti. Intre timp, acest stat si–a capatat un nume neoficial — stat corupt, iar politica lui, se zice, este plamadita de niste maini murdare. Ar parea incredibil ca cel putin un cetatean al acestei mici tarisoare din Sud — Estul Europei sa nu fi furat macar ceva, macar o singura data de la Independenta incoace.
Cunosc insa un individ, care afirma ca nu a furat mai nimic atunci cand s–a furat nestingherit. "Mai nimic" inseamna, de fapt, ca cetateanul respectiv a furat si el ceva. De altfel, ce ar insemna acest mai nimic spus cu un fel de sfiala? Ce putea fura un mic functionar din statele auxiliare ale fostului CC? Caci prietenul meu, Mircea Paun, lucra pe timpuri la cancelarie. Cand venea vorba despre ceea ce el a furat din incinta CC–ului, Mircea raspundea evaziv. El zicea ca "acela" nici nu poate fi calificat drept furt, fiind un obiect la care nici macar ca se uita cineva, daramite sa–l si fure! L–a luat asa, pentru ca nu–l lua nimeni…
Daca nu l–as cunoaste pe Mircea, as crede povestea despre "obiectul nevinovat" care "nu valoreaza mai nimic"... El insa nu e un om al nimicului, iar daca trebuie, poate stoarce bani chiar si din nimic. Cumpara si vinde, apoi iar cumpara si da in chirie, inchiriaza, merge la tara, vine la oras, face economii si mereu are o gramada de bani. Deci, Mircea nu putea sa puna mana pe ceva fara valoare, sa ia ceea ce nu era de vreo folosinta... Adevarul e altul.
Atunci cand colegii sai furau masini de scris, calculatoare ori limuzine, mese si scaune, motoare si generatoare electrice, Mircea, in ultima zi de serviciu, statea cu mainile in buzunare la masa lui, luandu–si ramas bun de la un loc caldut, de la colegii zapaciti, de la vederile de peste fereastra... In fine, se despartea de URSS si savura din plin momentul istoric. Tocmai in acele clipe nostalgice, pe care le traieste un om copt la minte, isi arunca o ultima privire la peretii din cabinet. Singurul obiect neatins de schimbarile timpurilor revolutionare, era portretul lui Lenin. Privirea lui, fixata pe Mircea, parea ca pastreaza o dojenire, un repros, o nota de tristete pe care nu o sesizase mai inainte. Rama portretului era o incrustatura in lemn de nuc si era una voluminoasa, grea, cu un perimetru de un metru pe unul si jumatate. Mircea se lumina la fata, se apropie de portret si incepu a–l mangaia cu aducere aminte. Dupa ce atinse chelia si umarul lui Ilici, sopti incet si rar: "Te voi salva, amice, iar tu ma vei rasplati cumva..."
Cand iesi cu portretul in brate spre bulevardul central, oamenii il priveau cu suspiciune. Monumentul lui Lenin tocmai fusese scos de o macara si dus intr–o directie necunoscuta. "Unde duce omul asta portretul?", se intreba lumea nedumerita, vazand un om scund care cara in graba pe marele conducator al proletariatului mondial. "L–o fi ducand la gunoi", replica imediat altul.
Mircea a adus portretul acasa. L–a pus in garaj, dupa o polita cu scule. L–a acoperit cu o panza de catifea, fara a intui cum ar putea avea vreun castig din aceasta mostra de arta socialista. Ideea a venit de la sine, asa cum vine pe neprins de veste un nor de ploaie. Vecinul lui Mircea, un director de fabrica care izbutise sa–si mentina postul si cu comunistii si cu democratii, il intreba in una din zile, la un pahar de vorba: "Ba, Mircea, tu ai soareci in garaj? Ca, uite, eu nu pot tine nimic acolo din cauza lor. Mi–au ros si cauciucurile de la masina. I–am otravit, dar tot degeaba." Mircea, care nu prea tinea cine stie ce lucruri in garaj, i–a zis ca nu are soareci. "Da ce le–ai facut de nu–i mai ai, ca eu am incercat toate metodele, da ei, in loc sa dispara, se inmultesc." La acest moment lui Mircea ii veni in minte un plan. La inceput ca o vaga idee, treptat, insa, ideea deveni atat de clara, incat exclama: "Mai, vecine, soarecii de la mine au trecut la tine! Am eu o metoda. Ramai fara ei in doar cateva zile." Curiozitatea vecinului nu avea margini. Se apleca dupa un timp de tacere la urechea lui Mircea si–l ruga: "Spune–mi si mie ce le–ai facut. Te rog..." Atunci Mircea se ridica, isi freca palmele, increti fruntea, apoi o descreti, isi privi pe sub sprancene vecinul si, intr–un sfarsit, il invita in garaj: "Uite–te iti arat doar tie, dar sa nu spui nimanui, ca se vor supara ceilalti vecini, daca vor afla ce am facut cu soarecii...", sopti el.
Se apropiara de portretul acoperit cu panza de catifea. Mircea intreba solemn: "Stii ce am aici, sub panza?" Vecinul curios vru sa scoata panza, dar Mircea il opri. Dupa o pauza teatrala, in care directorul de fabrica parea ca va plesni de curiozitate, el rosti pe un ton grav, insolit: "Datorita acestui lucru nu am nici un soricel. Au fugit toti. Chiar si cei mai mici. Nici nu mai intra. Uite–te, vezi vreo unul?" Vecinul privi in semiintunericul din jur si, fireste, nu vazu nici un soarece. "Mai, incepu si el a sopti, dar tu nici miros de soareci nu ai!" Mircea, cu o miscare lenta, descoperi portretul. Lenin ii privea curatel, fara nici un firicel de colb pe fata. "Asta e taina mea! De cand l–am adus, au fugit toti. Initial am crezut ca au murit. Dar se vede ca, de spaima, au fugit incotro au putut."
Vecinul parea ca mutise... "Mai, Mircea, ce–ai zice sa–mi imprumuti si mie portretul, ca nu–ti raman dator?" "Ei, vecine, daca ti–l dau… si daca soarecii vin inapoi la mine? Dar daca vrei si vrei... Un fost coleg de serviciu, o facea Mircea pe filozoful, l–a imprumutat de la mine pe doua zile... L–a costat 100 de lei, dar a ramas fara soareci. Noi insa suntem vecini. Ti–l dau mai ieftin. Imi dai 80 de lei si iti dau portretul pe doua zile." Vecinul lua portretul, il duse in garajul sau, alerga in casa si veni cu un ulcior de vin, placinte si 80 de lei.
Dupa doua zile vecinul parea suparat. In a treia seara il saluta pe Mircea si–i spuse: "M–ai dus de nas. Nu mai fug soarecii... Dar fie, mi–a placut gluma. Sa ramana povestea asta intre noi." Ii restitui portretul si Mircea il duse cu grija la loc.
Nu zabava, vecinul il provoca pe alt vecin, un rus betiv care umbla si matura prin ograzi in schimbul unui pahar de votca. Il chema Valera si il mancau soarecii si–n casa. Sotia lui, bibliotecara la Ambasada rusa, se tot plangea ca nu mai poate trai din cauza soarecilor. Pentru o pisica nu aveau bani, iar capcanele, insirate prin casa, erau inconjurate cu abilitate de parazitii patrupezi. Daca se intampla totusi ca un soricel sa cada in capcana, Valera il scotea cu mare grija, ii impletea coada cu o bucata subtire de sarma si–i dadea drumul prin odai pentru a–i speria pe ceilalti semeni. Isi privea multumit inventia si repeta la nesfarsit "tvoiu mati..."
Auzind ca Mircea a scapat de soareci, sotia il tot batea la cap pe Valera: "Du–te, omule, si imprumuta portretu. Suntem vecini si poate ti–l da mai ieftin! Macar atata treaba fa si tu la casa asta..." Valera insa, zgarcit ca tot betivul, hotari sa–l caute pe Lenin in alta parte. Intreba pe la scolile din apropiere, daca nu a ramas pe undeva vreun portret, scotocea prin subsoluri, se furisa prin cancelarii… In sfarsit, gasi unul! O diriginta sensibila, de la o scoala ii dadu portretul clasei: unul mic si cam vechi. Valera aduse portretul direct in garaj. Apoi l–a dus in casa, apoi iar in garaj, dar soarecii, din cati erau, tot mai mult se inmulteau.
Intr–o seara, tocmai cand Valera, ferit de ochii vecinilor, trecea prin curte cu portretul, dadu nas in nas cu Mircea. "Ce faci, Valera, cu portretul rablagit? Nu cumva ai soareci si vrei sa scapi de ei?" L–a invitat in garajul sau si i–a descoperit portretul pictat pe panza, in ulei. O rama cum nu mai vazuse niciodata... Asta, da portret, gandi Valera, facandu–i–se parca rusine de ceea ce tinea el in mana... Mircea nu–l lasa in pace: "Fii atent. Al meu e pictat pe panza, pus in rama... Vezi ce privire are? Cum sa nu te temi de el? Au mai incercat si altii sa gaseasca portrete, dar degeaba. O fi avand acesta ceva specific in el..."
Valera se intoarse brusc spre vecin si–l intreba: "Cat vrei! ("Scolico hocesi!?") Cat sa–ti dau pentru doua zile?" "Ei, Valera, ca la un bun vecin, in numele prieteniei dintre popoarele noastre, ti–l imprumut cu 50 de lei pe zi." Valera ezita si, fara sa spuna un cuvant, iesi. Trecura doua zile. Valera nu lua vorba de portret. A treia zi, dis–de–dimineata, batu la usa vecinului: "Mi–l dai pe Lenin pentru o zi, doar pentru una singura. Poftim banii."
Lua portretul si–l duse in casa. Simti o mare gelozie, pentru ca acest Lenin maret si "vesnic viu" nu–i apartine. In inima lui se infiripa dorinta de a avea propriul Portret. Dorinta era mult mai mare decat cea de a scapa de soareci... Peste o ora impacheta portretul si iesi in strada. La doua cartiere se opri in fata atelierului de arta de pe str. Kogalniceanu. Pe usa atarna un panou prafuit – "Asociatia pictorilor independenti".
Gazdele priveau curioase cand la portret, cand la betivul care dadu buzna la ei, fiind gata sa le plateasca (cat nu face!) pentru o copie exacta a lui Ilici. O copie care trebuia realizata neaparat azi! "De ce oare se grabesc oamenii astia asa de tare?" – dadeau pictorii din umeri, apucandu–se de treaba…
Ce face Mircea acum, te intrebi probabil si tu, draga cititorule, precum m–au intrebat mai multi, auzind istoria. Azi, cand Moldova e iarasi cu obrajii rosii, unde ar mai putea fi Mircea? In Parlament, in aceeasi cladire, unde a fost odata CC–ul, in acelasi birou si la aceeasi functie.
A adus de acasa portretul, l–a atarnat pe perete, chiar de–asupra fotoliului sau. Vine in fiecare dimineata, dandu–i numaidecat din ochi lui Lenin. Cand intra cineva la el, se ridica vioi de sub portret si intinde mana zambind, ca un occidental. Secretul tineretii sale il explica simplu, aratand cu mana spre Lenin: "Stiti, are o putere magica, e un adevarat izvor di sanatate…"
Si cabinetul e plin de vizitatori. Unii parlamentari il roaga pe Mircea sa–i lase pentru un timp cu Portretul ("unu la unu"). Vin si cu flori, altii chiar cu lumanari. Toti spun ca portretul parca ii tamaduieste, parca le–ar da inspiratie parlamentara.
Celor mai batrani si neputinciosi, Mircea le respecta intimitatea si le ofera fotoliul sau de sub Portret. Dar taxa ramane, fireste, aceeasi. Pentru toti.
Gheorghe TOFAN