Ana Manukean

Nu este un alt popor in lume, in afara de armeni, care ar cunoaste exact ziua exterminarii sale totale, ca apoi sa constate ca mai este inca in viata. La 24 iunie 1915, intr–o singura noapte, fusesera injunghiati peste un milion de oameni, aproape jumatate din totalul natiunii. Orisice alt popor ar fi incetat sa existe in aceste conditii. Nu, insa, si armenii. Ei au supravietuit. Dar nu oricum, ci producand o minune.

Ana Manukean, nepoata celor care–au scapat cu viata dupa sangeroasa noapte, a ajuns, peste ani, in Moldova...

BUNICII SI–AU PIERDIT CEL MAI MIC COPIL IN NOAPTEA MARELUI GENOCID

Bunica, de–a lungul intregii sale vieti, povestea plangand despre sangeroasa noapte din 24 iunie 1915. Isi pierduse cel mai mic copil atunci. Cand se raspandise vestea ca umbla turcii cu securile si moartea bate la poarta, bunicii, in graba, au parasit locurile natale. Ei aveau sapte copii. In 1915 unul dintre fratii tatei implinise, bunaoara, 14 ani. Tata, insa, la cei doi anisori ai sai mai avea inca un fratior mai mic. Anume pe acesta il pierduse familia. Bunica il asezase intr–o caruta si se intoarse acasa pentru ca uitase ceva. Cand a revenit, caruta disparuse cu tot cu copil. Bunica a suferit toata viata din cauza aceasta. Se caznea si mereu se intreba pe unde ar putea fi. Erau ingrozitoare povestirile ei. Eu acum, de cand sunt refugiata, vad altfel, mai profund si mai dureros, destinul familiei mele.

Stramosii mei traiau intre hotarele vechi ale Armeniei, pe teritoriul Turciei. Parintii se nascusera in Armenia adevarata, in orasul Kars si bunica intr–o localitate din Benghiol. Si tata tot de prin acele parti se tragea. Bunicii, dupa noaptea marelui genocid al armenilor, au luat calea spre Armenia cea din afara Turciei. Eu, cu intarziere, mi–am dat seama ca suntem armeni de origine evreiasca. Pentru ca am gasit multe asemanari cu evreii. Pe mine ma atrage tot ce–i evreiesc, eu la o varsta deja inaintata am intrat in sinagoga si acum de cativa ani studiez ebraica.

Si cand stramosii mei fugeau de genocid, bunicii au parasit teritoriul Turciei luand calea spre Armenia. Initial s–au stabilit in Gruzia. Altii au ajuns in Franta, in America... Orasenii s–au dus prin orase, dar satenii pe la sate.

La hotarul Gruziei cu Turcia, era o casa de copii, un fel de internat, unde americanii sponsorizau refugiatii. Bunica mea, care nu era prea frumoasa, era foarte descurcareata, tricota, broda, putea face orice. Poposind cu ajutorul lui Dumnezeu in aceasta casa de copii, bunica se angaja bucatar. Intre timp, bunicul fusese internat la spital, in Tbilisi, din cauza apei pe care au baut–o pe parcursul drumului. Din spusele bunicii, apa era amestecata cu glod. Ea ne mai povestea cum bunicul statea la fereastra spitalului si o saluta cu mana... De atunci ea nu l–a mai vazut, el s–a topit ca lumanarea, tifosul l–a ars. Astfel, ea a fost nevoita sa–si creasca singura copiii.

FAMILIA NOASTRA A TRECUT PRIN MARI CATACLISME

Interesant e ca toti copiii au facut scoala buna, n–au avut probleme cu militia sau cazuri de huliganism. In acele timpuri, era greu sa le oferi copiilor o educatie adecvata. Eu eram pionera, comsomolista, nu ma prea interesam atunci de destinul familiei mele. Abia mai tarziu, la varsta maturitatii, am inceput sa inteleg mai multe. Dupa moartea bunicului, bunica cu copiii au trait mult timp acolo. Apoi, unul dintre unchii mei a fost trimis la scoala militara, ca mai tarziu tatal meu sa studieze la aceeasi scoala. A inceput razboiul si trei frati au fost la razboi, supravietuind. Tatal meu, ofiter al Armatei Sovietice, fiind armean, a fost transferat in Erevan, iar unchiul a facut serviciul militar intr–o subdiviziune secreta peste hotare. Alt frate avansase in functia de ministru al Industriei Alimentare, iar al patrulea lucra in Dusanbe. Apoi au fost represaliile staliniste, familia noastra trecand prin toate chinurile atat fizice, cat si morale.

LA SINAGOGA, MI–AM VAZUT TOATE RUDELE, CHIAR SI PE CELE CARE NU MAI SUNT IN VIATA

Eu mergeam la biserica crestina... Odata am intrat in sinagoga si cand i–am vazut pe toti acesti evrei – femei, barbati, parca mi–as fi vazut rudele in viata... M–am cutremurat de emotii: ce–i asta? Chiar si rabinul nostru din Chisinau este copia unchiului meu.

Eu am fost educatoare la gradinita. Absolvisem scoala pedagogica in Armenia, apoi am intrat la Institut, dar sotul meu s–a impotrivit sa–mi continui studiile. El era sef de santier. Prin venele lui curgea sange grecesc, evreiesc si armenesc. Si el era refugiat din Turcia. Pare paradoxal, dar intre noi, armenii refugiati din Turcia si armenii din Armenia sunt foarte mari diferente de comportament, traditii... Nici nu pot explica in ce constau ele. Noi, insa, intotdeauna, cautam sa ne casatorim doar cu cei refugiati din Turcia. Pe ei ii consideram de–ai nostri. Am lucrat 8 ani la gradinita, apoi vreo 3–4 ani – la posta. Atatea carti am citit! Cum aparea o carte noua, ma abonam si eu.

Mama intotdeauna imi spunea: "Anea, tu esti unicul copil la parinti, iti va fi greu, trebuie sa ai multi copii..." Si am nascut cinci copii. Atat de mult vreau sa–mi lungesc viata... Stiti de ce? Pentru ca port numele de familie al tatalui meu. Daca mor, moare numele lui, moare totul. Dupa mine nu are cine mosteni acest nume. Cele patru fiice ale mele au luat numele de familie ale sotilor, iar unicul meu fecior nu este casatorit, e aici cu mine la Chisinau, refugiat. Fetele traiesc in Rusia, in Armenia a ramas doar o fata, fiecare avand familia ei.

Tatal meu n–a fost comunist. El nu era vorbaret. Mereu tacea. Chiar si mama ii reprosa aceasta tacere. Ce tainuia – nu stiu. Eram unica lui fiica si ma iubea tare mult. Si eu l–am iubit, de aceea vreau sa traiesc cat mai mult timp posibil: pentru tatal meu si–n numele lui. De la parinti am invatat un lucru esential: in toate circumstantele omul trebuie sa ramana om. Chiar daca esti sarac, trebuie sa faci bine. Noi traiam in oras, insa nu traiam la bloc, ci aveam o casa cu o gradina mica. O parte din fructe cresteau peste gard. Mama niciodata nu strangea fructele de pe crengile dinspre drum. Ea spunea: "Daca cineva va trece si i se va face pofta?" Intelegeti? Aveam un nuc, un prun si un visin, si intotdeauna ramaneau pe jumatate pline cu fructe pe partea strazii. Cineva–i spunea mamei: "Valea, o sa–i sfasie, ai sa ramai fara copaci." "Nu, raspundea ea, oamenii care o sa vada ca aici sunt fructe n–o sa rupa crengile." Mi–o amintesc mereu pe mama si ma intreb: de unde atata rautate in oameni? Oricum Binele invinge.

CUM AM AJUNS IN MOLDOVA?

E o intrebare foarte grea pentru mine. Am avut mari neplaceri in Armenia, acolo nu sunt vazuti cu ochi buni armenii fugiti din Turcia. Eu am plecat, apoi m–am intors, am vrut sa–mi depasesc emotiile. Dar n–am mai putut trai acolo. Am un sentiment straniu. Mi se face dor, ma gandesc sa revin la bastina, dar simt acele locuri ca pe un mormant. Eu nu mai pot sa ma reintorc acolo. Cu toate ca Moldova e saraca, mie–mi place aici. Nu pot explica de ce. Am suferit foarte mult, traind pe pamantul natal, de aceea simt asa. Acolo mi–am pierdut toate rudele. Vorbeam de unchiul ministru, copiii lui n–au rezistat, n–au putut trai in Armenia. In Armenia e greu de trait.

In timpul razboiului din Karabah, nu mai era posibil sa suporti violentele. Impreuna cu sotul am plecat in Polonia. Cand am ajuns in Varsovia, armenii de acolo ne–au spus ca ne putem aranja doar vanzatori in piata. Eu niciodata n–am fost vanzatoare si am inceput sa plang. Dupa ce am lucrat in Polonia, am urcat in autobuz luand calea Armeniei. Insa am ajuns la Chisinau. Ne–am oprit pentru cateva zile. Apoi am ramas aici. Sotul n–a vrut, a plecat. Iar eu am divortat pentru ca n–am putut ierta tradarea.

La 31 august, vizavi de Casa Ofiterilor, am inceput sa coc pateuri. Eram mare mesterita la copt. In Casa Ofiterilor era amplasat ziarul "Makler", teatrul Satiricus, un atelier, o orchestra simfonica. Soldatii faceau repetitii. Orchestrantii intotdeauna cumparau pateuri de la mine. Cand veneam, ei exclamau: "Pateuri!" Dirijorul ridica bagheta: "Pa–a–u–u–za–a–a." Si eu, pentru aceasta, il serveam. Vindeam trei pateuri la un leu. Oamenii ma sustineau, imi comandau chiar si torturi.

Poate ca cineva povesteste usor despre viata sa. Mie–mi este, insa, foarte greu. Vorbesc acum din respect pentru Dvs. Scopul meu acum e sa–mi gasesc verisoarele, pe Lilia si pe Asea. Un unchi de–al meu fusese deportat in Siberia. Fiica lui, Asea, s–a casatorit acolo cu un neamt si a nascut doi copii, o fata si un baiat, nemaipomenit de frumosi. Aceasta frumusete se datoreaza amestecului de sange armenesc, evreiesc si german. Ei, chipurile, ar fi gasit–o pe bunica din Germania si au plecat incolo. Astfel le–am pierdut urmele. Nu mai am nici o ruda, in afara de copii. Nici mormantul matusii din Azerbaidjan, nu–l mai am. Acolo, pe oseminte, a fost sadit un parc. Chiar pe cimitir. Cum e posibil sa te odihnesti intr–un asemenea parc?

EU VREAU SA–MI CONTINUI VIATA PENTRU PARINTII MEI

Traiesc si–mi pare ca parintii mei sunt vii. Imi place sa vin la Vasile Batcu, presedintele Asociatiei "Salvati Copiii", care distribuie ajutoare pentru refugiati. El ma saluta: "Cum o mai duceti, doamna Manukean?" Cand imi spune Manukean, imi pare ca–l saluta pe tata. Imi pare ca el e alaturi.

Parintii sunt vii pentru mine. Cand spune cineva ca i–a murit tata sau mama, eu ma gandesc, cum poate sa vorbeasca de moartea parintilor. Eu spun intotdeauna ca parintii mei traiesc. Mama si tata sunt inmormantati in Erevan. Eu mi–am pierdut toate actele, inclusiv si pasaportul. Am vrut sa ma adresez oficialitatilor din Baku, unde am trait in perioada dintre Gruzia si Armenia, sa aflu cine sunt. Dar in Baku cica toata arhiva a ars.

Slava Domnului, aici l–am cunoscut pe Dumnezeu. Mi se face atat de usor pe suflet cand citesc Biblia. Stiti ce vreau sa va spun? Ce–a trait omul nu–i posibil sa insiri pe hartie. Nimeni nu–i capabil sa descrie viata unui om. Tatal meu, niciodata, nu se uita la filme despre cel de–al doilea razboi mondial. Eu, insa, plangeam cand vizionam un film despre batalia de la Stalingrad, dar el nu. Si–mi spunea: "Nimic nu–i adevarat din cele ce se arata in acest film. Niciodata din ce–am vazut la razboi eu nu am vazut in filme. In raport cu realitatea, astea–s filme cu desene animate. Oare noi umblam la razboi in asemenea haine? Noi aveam cate o cizma, a doua nu era. Calul murea, noi ii taiam stomacul si ce gaseam acolo, scoteam si mancam. Restul calului il mancam pe rand." Arata asa ceva in filme? Cand se duceau lupte pentru insula Tamani, la Marea Neagra, apa nu era, zicea tata, era numai sange in loc de apa.

Tata a fost contuzionat, el avea un glonte in picior si era periculos sa–l scoata. Medicii i–au spus: "Glontele trebuie sa traiasca cu tine toata viata." Pe urma, acea rana interioara s–a inflamat, s–a puroiat. Daca nu era glontele, el ar mai fi trait. Tata m–a indrumat sa plec.

"In Armenia sa nu traiesti." Ni se aruncau pietre pe acoperisul casei... Eu, in rugaciunile mele, il rog pe Dumnezeu sa–mi trimita in cale doar oameni buni. Nu ca sa ma hraneasca si sa ma imbrace. Eu si singura lucrez. Eu impart trecatorilor invitatii la un magazin de bijuterii, primesc 50 de lei pe zi. Ma trezesc dimineata, astept autobuzul si pana la ora 17.00 stau si distribui trecatorilot invitatii. Imi place sa lucrez cinstit, eu nu doar le dau aceste invitatii, dar si explic fiecaruia de ce sunt bune bijuteriile de aur din magazinul nostru, ce fel de aur e. Eu am foarte multi cumparatori.

Credeti ca eu stau aici in Moldova si nu fac nimic? Nu, eu lucrez unde pot. A deschis aici in Moldova, fundatia Soros, un atelier de instruire si m–am dus sa insusesc "noi oportunitati profesionale" – doua cursuri, notiuni generale despre tapiserie, covorul moldovenesc contemporan si traditional.

AS VREA SA DAU O MANA DE AJUTOR POPORULUI MOLDOVEI

De vreo 5–6 ani particip la bazarurile internationale de binefacere, organizate de sotiile diplomatilor. Pregatesc si vand bucate armenesti. Stiti de ce? Ca sa mananc aici bucata de paine castigata de mine. Nu sunt un trantor. La radio am auzit ca banii adunati, de pe urma acestor iarmaroace, se ofera oamenilor socialmente vulnerabili si ma gandesc ca aduc, si eu un folos cat de mic cetatenilor din Moldova care m–au gazduit. Eu am vandut la acest targ produse de patiserie care–mi reusesc de minune. Djavid Paknehad, directorul Centrului de Caritate pentru Refugiati, imi spune sa deschid un atelier de broderie, dar n–au fost doritori. Aici, am fotografii de la expozitie, aici, cum eu calc cearsafuri si castig bani. Iata modelul de broderie, femeia cu copilul in brate, care se afla acum la Oldrich Andrysek, fostul reprezentant ICNUR in Moldova. Lui i–a placut foarte mult si el m–a rugat sa i–o daruiesc. Eu deretic, eu intotdeauna am lucrat. Iata covorul pe care–l tes, aici, pe fotografie. Am devenit grosolana, eu nu–s cea care–am fost candva. Uneori, daca nu–mi place ceva, ii spun omului in fata.

Cateodata aud cum lumea critica evreii. Eu le reprosez: "Tu esti crestin, nu–i asa? Cine a fost Iisus? Cine a fost Maria? Cine au fost cei 12 apostoli, spuneti–mi, va rog. Cum sa nu–i iubesti pe evrei?" Eu am ascultat o emisiune la care a fost invitata sotia lui Visotkii, cantaretul disident rus. Si ea spunea ca prietenii lui Visotkii, purtau parul lung, ca Iisus, dar vorbeau in limba rusa. Patrundeti in ceea ce–a spus ea, pe mine pielea a inceput sa ma furnice, cate similitudini intre oameni, natiuni si religii.

Ma–ntrebati, daca am fost prigonita mai mult pentru ca am fost armeanca sau evreica? Eu nu mi–am simtit nationalitatea. Eu am fost pionera si comsomolista. Si atat. Eram mare activista. In clasa a patra eram instructoare de pioneri. Mie–mi placea sa citesc. Dar niciodata – literatura sovietica. Am citit si opera lui Jack London, "Martin Eden". Protagonistul acestei carti avea 20 de ani, dar eu ma gandeam atunci, cat e de batran. Va inchipuiti cati ani aveam, daca un barbat de 20 de ani imi parea batran?! Chiar si acum, cand aud fetele vorbind cu indiferenta despre aur, le intreb, daca ele stiu cu ce greu se obtine acest metal pretios. Le recomand tot timpul sa citeasca romanul "Martin Eden". Eu l–am citit in clasa a patra. Cel mai frumos lucru din viata mea sunt cartile. Puskin cand a murit, stiti ce–a spus? S–a uitat la carti si a zis: "Adio, prieteni." Mie imi place foarte mult sa invat. De exemplu, acum invat ebraica, pot chiar sa si citesc in aceasta limba. Daca as fi dispus de mai multi bani, m–as inscrie la vreo universitate. Acum studiez si romana.

Eu, deseori, ii spun Sarei, prietena mea, refugiata din Uzbekistan: "Sara, atat de mult vreau sa fiu bogata, ca sa ajut Moldova, sa dau ceva la azilul de batrani, la casa de copii." Pe mine Moldova m–a hranit si m–a tinut in viata.

IN MOLDOVA L–AM GASIT PE DUMNEZEU

Eu nu stiam de religie, eu aici i–am cunoscut toate necesitatea. Eu aici am venit la Dumnezeu, in Moldova, am gasit fantana din care beau apa si nu ma mai satur, de aceea eu sunt foarte recunoscatoare acestui stat.

Mereu revin cu gandul la genocidul armenilor. N–am stiut ca McDonald's cu un prieten de–al lui si–au inceput afacerea pentru a–i ajuta pe refugiati. Anume McDonald's a chemat sa nu mai fie nimiciti armenii, grecii si evreii. Dupa 1915, genocidul s–a repetat in 1917, 1921…

Cand armenii plecau, ei le–au spus grecilor sa plece si ei. Grecii, insa, erau siguri ca turcii n–o sa ne atinga. Soacra mea era grecoaica cu sange evreiesc. Si i s–a spus sa plece, dar ea a refuzat. Cand au fost alungati armenii, au inceput sa fie alungati si grecii, dar soacra mea a supravietuit de una singura, toti fratii ei, toate rudele, toti locuitorii greci din mahalaua ei au fost bagati in biserica si li s–a dat foc. Asta s–a intamplat in Kars. Matusa mea a recunoscut–o pe soacra mea. Peste cativa ani ele s–au intalnit pe drumurile pribegiei. Casa bunicului era vecina cu cea a soacrei. Ascultand o emisiune cu renumitul cantaret francez Charles Aznavour, am aflat ca el este din Armenia, iar parintii lui au fugit in Occident. El toata viata ajuta copiii armeni si pe refugiatii din Turcia.

MA VOI SIMTI FERICITA CAND VOI AVEA CASA MEA

Timp de cinci ani cumparam din Cehoslovacia, unde ginerele meu facea serviciul militar, faianta, lustre de cristal, obiecte aurite. Am avut si doua relicve – o centura de argint si un ceas vechi, de la tata. Nimic nu mi–a mai ramas, nici casa, nimic. Totul a ajuns nu se stie unde si nu se stie cui. Dar ce puteam face? Sa iau arma si sa lupt? Cu cine? Cu oamenii printre care am crescut? De zece ani sunt aici. Daca nu era Biblia, imi ieseam, probabil, din minti. Pentru mine conteaza foarte mult comportamentul oamenilor din jur. Sa se poarte bine cu mine. Cel mai neinsemnat cuvant urat ma face sa sufar. Nu vreau nimic mai mult de la Guvernul Moldovei, ca si aici e greu. La Centrul de plasament pentru refugiati avem lumina, apa calda si apa rece, bucatarie, gaz. Ne dau, desigur, si indemnizatii.

La Erevan traieste fiica mea. Daca as avea acte, m–as duce la ea, dar as veni inapoi. Eu nu pot trai acolo. Psihologic sunt afectata. Mie–mi pare ca zona Caucazului ne–a distrus neamul meu. Urmasii sunt razletiti. O fiica e medic, in Krasnodar, i–a murit sotul, are copil. Cea din Armenia tot a ramas singura cu copilul, sotul a plecat la castig si s–a pierdut. Una e in Celiabinsk, iar alta in Rusia.

De mica ador sa brodez. Unii cred ca reusesc sa fac atatea, fiindca nu dorm. De fapt, chiar si atunci cand eram tanara tot nu prea dormeam. Dumnezeu sase zile a lucrat, dar a saptea zi s–a odihnit. Si noi n–ar trebui sa ne dormim viata.

Imi place sa reproduc pe panza motive religioase. Eu am brodat, de pe un tablou foarte vechi, aceasta fetita cu copilul, in pragul bisericii. Terminand, am ramas tulburata, am vazut ca se reliefeaza Sf. Maria dupa gratii, in timpul brodarii, insa, nu sesizasem. "Refugiu la manastire"– se numeste tabloul de pe care am brodat. Am plans tot timpul cat am brodat, lucrarea i–am daruit–o lui Oldrich Andrysek, fostul reprezentant al ICNUR in Moldova, fiindca lui i–a placut foarte mult aceasta manopera. Iata acest tablou, am brodat, la rugamintea pastorului, momentul cand Ingerul ii vesteste Fecioarei Maria, deja insarcinata, ca–l va naste pe Iisus.

Un alt tablou, care–mi este tare drag, e acela care contine imaginea unui cosulet cu trandafiri. Stiti de ce am ales sa brodez acest cosulet cu trandafiri? Pentru ca mi s–a facut mila de bobocul care a cazut din cosulet. De ce–a cazut? De ce s–a desprins de celelalte flori? De ce sta atat de singuratic?

VIORICA CUCEREANU