Comunistii se grabesc sa fie multumiti de sine. Ei incearca sa se imbete cu apa de ploaie si cu aceeasi apa sa imbete toata lumea. Se intampla. Au mai patit–o si altii. Deocamdata, insa, din toate cate s–au intamplat la Chisinau in zilele de dupa 6 martie, incertitudinile cresc. Consensul in parlament, de altfel ca si in societate, ramane o dogma, opozitia este in deriva, iar pretentiile presedintelui Voronin de–a fi conceput ca un monarh reformat, atat in interior cat si in exterior, nu rezista imprejurarilor. Chiar daca mass–media, afiliata puterii, se staruie sa prezinte manevrele postelectoral–decorative ale lui Voronin, ca senzationale. Prima si cea mai mare senzatie ar fi, in opinia acestora, alegerea in functia de presedinte al parlamentului a deputatului Marian Lupu, care "nu are apartenenta de partid". Da, dar Lupu este o persoana afiliata politic, daca nu vrem sa uitam ca timp de aproape 4 ani a detinut functii cheie in guvernul comunist Tarlev. Iar cat priveste intrarea lui in Parlament, aceasta nu s–a facut altfel decat tot pe listele aceluiasi PCRM. Deci, omul care a subscris programului de guvernare si celui electoral al comunistilor, nu poate fi deloc un om strain partidului care l–a adus la putere. Doar daca vrem sa ne facem iluzii. Si cel de–al doilea eveniment senzational, vehiculat de presa: declaratia de solidarizare a parlamentarilor in ideea de integrare europeana a R. Moldova — declaratie adresata in prima zi de lucru a Parlamentului de acelasi Lupu. Aprobarea, in unanimitate, a declaratiei de catre toate partidele parlamentare este speculata in presa comunista si pro–comunista ca act de conciliere si unitate la guvernare a comunistilor si opozitiei. Decor fals. Practic, daca si era nevoie de o verificare a pozitiei parlamentului in problema integrarii europene, aceasta proba putea fi adresata doar comunistilor si, posibil, PD–ului dupa disocierea cu BMD, deoarece pozitia celorlalte partide este de mai mult timp una constanta.

Comunistii, care, gratie incertitudinilor din BMD (confirmate de D.Diacov imediat dupa alegeri), au fost scutiti, la momentul alegerilor, de o revolutie de catifea, sunt pusi in nevoia de refacere a imaginii lor. Voronin este absolut constient si chiar constrans de aceasta certitudine. Sa ne amintim ca inca in perioada preelectorala, presedintele Voronin promitea electoratului ca va face "evroremont" in cadrul partidului comunistilor, imediat dupa alegeri. Problema, insa, ramane. Pe termen nelimitat. Comunistii, potrivit unuia dintre liderii de opinie al PCRM, V.Stepaniuc, nu sunt predispusi, cel putin in urmatorii doi ani, sa procedeze la reformarea partidului comunist. Iar asta inseamna noi riscuri pentru stabilitatea interna si externa a R. Moldova.

Problema cea mare a comunistilor, in noua situatie politica care s–a creat dupa alegerile din 6 martie, este opozitia. Nici Voronin si nici colegii lui de Parlament nu sunt predispusi, sub nici o forma, sa accepte opozitia ca partener de dialog si, mai ales, de guvernare. Sabotarea dialogului si negocierilor cu opozitia, ca principiu de guvernare, a fost anuntat public de catre liderii de opinie ai PCRM in mai multe randuri. "Nu avem nevoie", declara public la "Pro–TV" acelasi Stepaniuc, in replica liderului PPCD Iu. Rosca, care insista sa–l convinga ca negocierile si compromisurile sunt singurele cai valabile sa demonstreze atasamentul noului Parlament la valorile democratiei europene. "Noi vom merge pe alta cale", a zis rezumativ Stepaniuc. Si au mers. Comportamentul comunistilor iata ca ne mai conving, odata in plus, ca, indiferent de directia miscarii lor — Est sau Vest — comunistii, in virtutea esentei lor ideologice, nu sunt capabili sa faca parteneriat la putere cu nimeni. Chiar si atunci cand aceasta putere nu le mai poate apartine decat prin alianta. Chiar si atunci cand riscul pierderii imaginii sau puterii este unul mult mai mare decat sansa castigului. Intoleranti fata de orice optiune sau idee adversa, obsesivi, vulnerabili si absurzi pana la refuz, comunistii au mers pe principiile verificate de ei in istorie: santajul si cumpararea voturilor. Sub aceasta forma, sau alta, dar comunistii au reusit sa scindeze BMD in doua fractiuni, una din care aliata lor. A dovedit–o votul pentru alegerea presedintelui Parlamentului. Desi, colaborarea lui Diacov cu comunistii demult nu mai este o taina. Ramane inexplicabil faptul de ce BMD nu a putut sti acest lucru sau, cel putin, de ce nu l–a putut intui.? Rolul lui Diacov in actualul Parlament va fi unul de "curva politica", daca ar fi sa operam cu formule clasice din V. Lenin. Asta–i eticheta cu care il trateaza ex–colegii de bloc. Dar nu si fractiunea PCRM. In problema politica numarul unu, care sta pe ordinea zilei — alegerea presedintelui R. Moldova — Diacov, pentru a se explica in fata lumii, care–i cere totusi explicatii, zice: "Eu as vrea sa nu votez un candidat comunist pentru functia de presedinte al statului, dar realitatile politice sunt de asa natura ca...". Si tot el: "chiar si daca ne–am constituit intr–o fractiune separata de BMD, noi nu vrem sa ne detasam de BMD".

Aceasta dedublare a lui Diacov, intre PCRM si BMD, nu este deloc intamplatoare. Diacov, ca si multi alti "lideri" de la noi nu este de capul lui in politica. Asta–i soarta clasei politice din tarile mici. In cazul in care PCRM si–ar fi asigurat numarul de mandate necesare guvernarii, Diacov, banuim, ar fi stat cuminte in BMD si ar fi impartit, formal, destinul opozitiei. Insa, din momentul in care aceasta nu s–a intamplat, liderul PD s–a vazut obligat sa imbrace straiul unui rol mai putin onorabil: cel de piesa de manevra in mana guvernarii. E si asta un fel de politica. De multe ori o politica mare. La curtile imparatesti pana si cateii "de catifea" sunt cu roluri politice.

Diacov, desigur, este pus in situatia sa pozeze, oricat de mult ar vrea sa ascunda acest fapt. A facut–o si atunci cand vorbea de "aliante largite", si atunci cand spune de imposibilitatea alegerii unui alt presedinte decat comunist, si atunci cand insista ca BMD sa mearga cu propriul candidat (pentru a face alternativa democratica candidaturii comunistilor?), si atunci cand vorbeste de rostul separarii sale de BMD, si atunci cand va trebui sa indeplineasca orice alt rol de portavoce a lui Voronin in mediul "opozitiei". Constrans de imprejurari si obligat sa–si joace rolul pe care si l–a asumat, el incearca sa prinda, concomitent, doi iepuri. In primul rand, cauta sa se salveze de acuzatiile tot mai grave de tradare a BMD. In randul doi, el incearca sa inspire si celorlalte formatiuni BMD ideea unei "unitati prin separare", ceea ce ar insemna compromiterea blocului ca formula a opozitiei unite si lichidarea sau reducerea ei la rolul de fenomen politic strict electoral. Asta l–ar egala pe "pionierul postelectoral" Diacov cu ceilalti, i–ar "dezlega mainile" in parlament si, paralel, l–ar scuti de mai multe acuzatii de tradare din partea electoratului. Castigul cel mare pentru comunisti, in caz de reusita, ar fi unul tactic: fractionarea BMD le–ar crea un camp mult mai mare de manevra pentru asimilarea opozitiei, daca ceea ce avem mai este cumva una ca atare. Pentru ca ea singura este acuma in mare proces de identificare.

Spectacolele politice ale comunistilor, cu participarea lui Diacov, deocamdata esueaza. Lipsa unei candidaturi de alternativa din partea opozitiei pentru alegerea presedintelui R. Moldova va fi, probabil, prima nota de "2" la purtare pentru Diacov si PD.

Nicolae PRUTEANU