Iarna trista, fara zapada. Se apropie, inevitabil, sfarsitul anului cu inevitabilele–i sarbatori. Altadata, asteptam cu sufletul la gura aceasta perioada, iar acum, obosit, doream sa treaca cat mai degraba. Nu mai vedeam rostul Craciunului, pana cand, impreuna cu colegii din redactie, am plecat la copiii romani din Transnistria.

Am vazut acolo o multime de ochi care mai cred in Mos Craciun. Copii care ard de nerabdare sa devina maturi, si eu, care vreau sa redevin copil, ascultam colindele si uraturile lor si revedeam sarbatorile copilariei mele, cand colindam toti vecinii si reveneam acasa cu buzunarele pline cu dulciuri... Priveam copiii luand cu respiratia intretaiata cadouri din mana lui Mos Craiun si imi aminteam cum am descoperit–o pe sora–mea in vesmintele Mosului... Copii cu ochi tristi dansau Hora Unirii, iar eu blestemam politica si politicienii. Ostatici ai istoriei, ei spera ca cineva de peste Nistru se gandeste la ei, iar eu injur in gand stiind ca pe cei din varful Puterii ii doare in cot de ei! Bine ca mai exista oameni de buna–credinta — si le multumesc din tot sufletul! — pentru ca nu i–au uitat si ne–au ajutat in aceasta campanie de Craciun. Datorita lor, si eu m–am bucurat, la fel de mult ca si copiii transnistreni, ca am putut aprinde o luminita in bradul vested de peste Nistru, ca am putut redescoperi copilul din mine. Deja pot spune ca acest an nu a trecut zadarnic...

Revenit acasa, invat o uratura cu care de Anul Nou sa bat la usile prietenilor si sa le spun: Aho, aho! Copii si frati... Pentru ca, la urma urmei, inca mai sunt copil, inca imi place iarna, inca mai cred ca traditiile noastre s–au nascut din vesnicie si pentru ca astept zapada sa fug la sanius si sa ridic un om de zapada cu ochi de carbune si morcov in loc de nas. Poate maine va fi (prea) tarziu, dar azi vreau sa ma bucur de fiece fulg, de fiece colind.

Va doresc si voua sa–mi urmati exemplul, sa apreciati lucrurile mici si sa faceti lucruri mari.

La multi ani, copii si frati!

Alexandru BOSTAN