Plasa
Urmaream luni seara la «PROTV» intalnirea cu Natalia Morari, aceasta razboinica si ambitioasa concetateana a noastra de numai 23 de ani, corespondent la revista «The New Times», careia regimul Putin ia interzis, ilegal, pentru a doua oara consecutiv, revenirea la Moscova, unde isi are locul de munca, iar recent si familia. Cu tot cinismul serviciilor speciale, care au acuzat in cazul ei pericole de securitate la adresa Rusiei, Putin a pierdut in duelul cu N. Morari un razboi de imagine, chiar daca «castiga» duminica in cadrul Rusiei un mare razboi electoral. De ce? Pentru ca verticalitatea, spre deosebire de orizontalitatea omeneasca, este zid si nu punte. Natalia Morari nu a parasit «campul de lupta», nu sia scos profesia la mezat si nu a facut compromisuri in defavoarea statutului sau profesional. Ea sa conformat conditiei de ostas al frontului mediatic, asumandusi, constient si integral, toate responsabilitatile si riscurile profesionale, fara sa caute alternative Golgotei jurnalistice. De ce? Pentru ca orice alta alternativa crezului profesional nu este decat o tradare a acestui crez si, deci, o renuntare la sine.
Cu mai mult timp in urma, in anii de scoala, pe cand citisem pentru prima oara povestea «Pestisorul de aur», primele senzatii pe care leam trait ma umpluse de confuzii. Mila pentru bietul batran si gratiile pentru pestisorul «fermecat» sau suprapus, incurcandumi total simpatiile. Au trecut ani si intamplarea a facut sami reamintesc de aceasta poveste in contextul «cazului N. Morari», dar si a declaratiilor facute de societatea civila si liderii de opinie de la Chisinau vizavi de libertatea presei in R. Moldova subiect reactualizat ca urmare a Planului de Actiuni UE R. Moldova un proiect recent incheiat si in totalitate profanat de autoritatile de la Chisinau, inclusiv in domeniul «libertatii de expresie si accesului la informatie». Acuzatiile pentru situatia catastrofala a presei din R. Moldova sunt adresate (si e firesc) regimului. De acord, numai ca aceasta vina, presupun eu, trebuie sa sio asume, in mod egal cu regimul, si cei ce slujesc mediatic acest regim, indiferent din care motive o fac: dependenta, conformism sau lasitate. Din momentul in care, sub aceeasi putere, avem si presa neconformata regimului, inseamna ca in R. Moldova exista loc si pentru o altfel de presa decat cea «orizontala». Daca sar vrea. Chiar daca dificultatile in acest caz sunt mult mai mari, si riscurile, si costul libertatii de asemenea. Impartasesc ideea ca libertatea presei in cazul R. Moldova este un test politic si moral pentru regimul Voronin, numai ca acest test, fara sa excludem responsabilitatile regimului, trebuie extins si asupra breslei ziaristice, din momentul in care libertatea presei in R. Moldova este proportionala libertatii de a fi a celor din presa. La Griboedov, daca nu gresesc, in «Gore ot uma» gasim replica «Bereghi sineli snovu i cesti smolodu». Este o chestie care, spre regret, a scapat si mai scapa si azi unui anumit gen de presa care, gratie acestei «scapari», a ajuns sa repete soarta «pestisorului de aur», indeplinind frenetic si cu docilitate «dorintele pescarului» celui nesatul de putere. Sigur, lumea trebuie sa fie libera in convingerile sale, inclusiv politice, dar nu pot crede ca cei carel slujesc pe Voronin o fac din motive doctrinare, pentru ca «comunismul» lui Voronin nu are nimic doctrinar in el, cu exceptia spiritului imperialsovietic. Si atunci, caror idealuri slujeste aceasta presa «speciala»? Si de ce? Explicatiile duc la aceeasi poveste a «pestisorului de aur», cu singura exceptie ca «pestisorii» din presa noastra nu sunt nici de mare si nici de aur ci, in virtutea preocuparilor lor, sunt, mai degraba, un soi de morocani care nu fac altceva decat sa tulbure namolul apelor de balta. Oricum, ceea cei leaga si pe unii si pe altii e plasa. Iar plasa, in cazul «pestisorilor» din presa, banuiesc, nu seamana sa fie nici din capron si, posibil, nici din struna, plasa lor pare sa fie din ceva ce nu se rupe decat o data cu viata. Presa din R. Moldova cunoaste cateva cazuri specifice in acest sens, cand «unii», in speranta ca ar putea gasi alternative plasei, siau gasit subit moartea, altii, constienti de aceasta alternativa, au ales sclavia. Si nu doar in presa. Nu e greu deloc sa ne dam seama cam cate plase au existat in epoca kgbista si mai stau intinse si azi in perimetrul geografic al acestei «ape» tulburi, care este Moldova si pe care Rusia o tine in plasele ei gratie acestor «pesti», indiferent de domeniile in care sunt plasati. Si cati pestisori sau pesti «de aur» stau prinsi si azi ori se mai prind zilnic in aceste plase, fie ca o fac constient sau accidental. Si cati «pescari» stau dea gata, la panda, ca sasi ridice prada din plase. Greu de estimat. Dar, cu siguranta, aceste plase sunt peste tot. Pentru ca o Moldova cu capul plecat, asa precum o doresc comunistii, nu poate fi «edificata» decat cu efortul si contributia «presei cu capul plecat». Si, cu toate acestea profetia sortii «apele» Moldovei mai raman sa aiba si pesti liberi, care nici nu se vor dar nici nu se dau prinsi. «Vocea Basarabiei», «Timpul», «Jurnal de Chisinau», Literatura si Arta« etc. nu vreau sa fac toate nominalizarile valabile in acest sens, dau doar cele cateva nume de »pesti« pe care »plasele«, oricum, nu le iau.
Scrisa in spiritul pildelor biblice, «Pestisorul de aur» este o poveste de viata. Atat doar ca lumea nu o trateaza biblic, ci ordinar de omeneste. De aceea, probabil, povestea este si va mai ramane inca una fatal de riscanta pentru noi, cel putin atata timp cat lumea nu va percepeo ca pe o fabulatie si nu ca pe o intamplare de candva, cu un pestisor «de undeva», fara sa inteleaga ca povestea «pestisorului de aur», ca si toate povestile populare, sunt din viata oamenilor si despre oameni si ca transfigurarea personajelor, alegoriile, nu sunt decat niste tehnici de gen, practicate pentru a reda povestilor farmecul lor de poveste. Dincolo de orice alegorie, totul este adevarat. Si despre noi.
Petru AMARIEI