«Peste cateva clipe dupa explozie, mi–am revenit si am simtit ca gura imi este plina cu pamant, schije de la grenada si dinti sfaramati. Simteam cum ma inec in sangele meu. Am scuipat si am auzit cum a rasunat pe suprafata din metal a masinii blindate pe care ma indreptam spre fortele inamicului. Nu vedeam nimic, doar un gri intens. Am incercat sa ma ridic, dar nu am reusit. Am inclinat capul si m–am gandit ca aici imi este sfarsitul».

Tabla de sah pentru nevazatori

Ziua de 2 martie e scrisa cu negru in calendarul persoanelor care au avut de suferit la razboiul de pe Nistru. Anume in aceasta zi, in 1992, fortele separatiste au atacat sectorul de politie de la Dubasari, aceasta actiune fiind prima ofensiva a inamicului separatist, primul semnal de incepere a razboiului.

Pe atunci, Nicolae Iordatii lucra la Centrul de Examinare a Conducatorilor Auto si Inmatriculare a Transportului (CECA si IT) din Tighina, in calitate de inspector pentru anchetare.

In razboi, din motiv ca nu exista inca Armata Nationala, de partea Chisinaului a luptat politia si voluntarii. Acestia si–au lasat familiile si au iesit in campul luptei pentru a–si apara tara, limba si demnitatea nationala.

«Am auzit alarma care ne–a chemat pe noi, politistii din oras, la sectorul de politie din Tighina. Timp de trei zile, separatistii au scos toate masinile noastre de patrulare. Noi nu puteam face nimic, deoarece eram inarmati doar cu cate un pistol si acela cu cartus fara gloante. Dupa cum spun regulile de purtare a luptei, trebuia sa dezarmam inamicul. Ce puteam face cu pistolul nostru impotriva automatelor, tancurilor, masinilor blindate si a armamentului cu care erau echipate fortele separatiste?» — se revolta Nicolae Iordatii.

Ceva mai tarziu, politistii din acest sector au mai primit 19 automate si vreo zece masini blindate. La zece politisti le reveneau 2 automate si o masina blindata, pe cand inamicul, adica cei care luptau de partea separatistilor, aveau si cate doua automate de persoana.

Au dat cartile pe fata

«Ei spuneau ca pe tancuri erau femeile din grupa Ninei Andreeva (batalionul de femei ruse, pregatite special de KGB, sprijinul de baza al lui Smirnov, care, in anii 90, boicotau puterea oficiala a R. Moldova, optand pentru destramarea tanarului stat independent). Mai tarziu, separatistii singuri au dat cartile pe fata si au recunoscut ca, de fapt, pe tancuri erau soldatii Armatei a 14–a care, dupa ce au luat podul de la Tighina, s–au instalat in cetate. Gardienii rusi, chipurile, s–au ascuns de politie. Pe atunci politistii erau considerati dusmanii poporului, cei mai mari banditi», isi aminteste Iordatii.

Primul batalion de politisti indreptat sa lupte pentru eliberarea cetatii Tighina a fost infrant.

«Comandantul nostru ne–a interzis sa impuscam in cei din cetate, deoarece ei fac parte din Armata a 14–a si, a avea probleme cu dansii, inseamna a avea probleme cu Rusia». Soldatii au indeplinit ordinul comandantului si nu au indraznit sa impuste in directia cetatii, pe cand inamicul a tras in ei cu aruncatoare de mine. Dintr–un batalion, i–am numarat pe degete pe cei care au ramas in viata.

Au neglijat regulile jocului

Tighina era inconjurata la periferie de sase posturi militare care trebuiau sa impiedice patrunderea fortelor armate separatiste in oras, al saptelea post fiind plasat in centru. Pe strazi circulau masini de patrula ale politiei. Insa, la comanda celor de sus, atat postul din centrul orasului, cat si patrula, au fost scoase, chipurile, pe motiv ca locuitorilor le era frica de politistii inarmati.

Gardienii separatistii, la randul lor, erau obligati sa aduca tot armamentul in cazarma care urma sa fie pazita de ai nostri. Insa, reprezentantii inamicului, cazaci si gardieni rusi, nu numai ca nu au facut acest lucru, dar si au avut tupeul sa circule pe masini blindate, imbracati in civil, dar cu automate sub brat.

In aceste circumstante, militarii nostri dispareau unul dupa altul. Maiorul Irie Perju a fost gasit la gunoiste, impuscat in ceafa. Ovidiu Pavliuc, fost politist, a avut aceeasi soarta. Comandantul Andrei Causnean a fost gasit cu un glonte in cap in padurea de la Merenesti.

«Imi amintesc cate acte de vandalism au suportat locuitorii orasului Tighina. Un caz m–a frapat in mod deosebit. Niste militari separatisti au intrat intr–un camin al Colegiului de Medicina. Au dat peste doua fete si au incercat sa le violeze. Una dintre ele i–a amenintat ca fratele sau lucreaza in politie. Atunci ambele au fost abuzate sexual, iar domnisoara care a incercat sa–i sperie pe agresori, a fost omorata, fiind aruncata peste fereastra», povesteste Iordatii despre crimele de la Tighina anului 1992.

Inainte, spre moarte

Politistii sectorului de politie de la Tighina au fost impartiti in mai multe echipe, cate 10—15 persoane. Nicolae Iordatii facea parte din brigada cu destinatie speciala, condusa de maiorul Andrei Railean.

«Noaptea, la 19 iunie 1992, echipa noastra a urcat in masina blindata nr. 13.  Ne–am indreptat spre cetatea Tighina, ocupata de fortele inamicului. Cand am ajuns la intersectia str. Komunisticiscaia si Komsomoliscaia, masina s–a oprit, iar persoana de la volan a intrebat pe care drum sa mearga mai departe. "Inainte!" — a strigat comandantul. Insa nu a reusit sa se porneasca ca, din toate directiile, au inceput impuscaturile. Am cazut pe burta cu automatul in mana. Ma uitam din care parte se impusca. Am depistat o lumina. Am tintit spre ea. Am tras de doua ori, apoi am simtit o lovitura puternica dupa cap. Am fost aruncat in sus, apoi am cazut inapoi, pe acoperisul masinii blindate», isi aminteste locotenentul Iordatii.

Si pana azi el se considera vinovat ca nu le–a strigat colegilor sai sa sara de pe masina, atunci cand a observat lumina. El nu a avut pregatirea necesara. Iordatii nu a stiut cum trebuie sa se comporte in situatiile cand, in vecinatate, explodeaza o grenada.

«Pe tabla de sah, daca nu–ti place cum ai pasit, reintorci figura la pozitia initiala, pe cand la razboi e cu totul diferit, timpul nu–l mai poti intoarce», regreta Nicolae Iordatii.

Maiorul Railean avea doar 29 de ani

In urma exploziei, Iordatii si–a pierdut vederea, iar maiorul Railean a decedat.

Corpul neinsufletit al maiorului a fost lasat sa zaca. Doar peste cateva zile au venit cu tractoarele si au strans cadavrele soldatilor nostri. Tractoarele erau echipate cu niste sarme speciale, menite sa adune corpurile care, pe timp de vara, incepusera sa se descompuna. Toti au fost ingropati intr–o groapa comuna.

«Sotia maiorului Railean a venit la mine la spital si m–a intrebat cum era imbracat sotul ei. Ea spera sa–l gaseasca, pentru a–si lua pentru ultima data ramas bun de la sot si de la tatal copiilor ei"».

«Nu inteleg pentru ce au trebuit toate acestea, daca se stia, de la inceput, ca vom fi infranti. Cati tineri au murit, fara sa inteleaga in numele cui si pentru ce si–au jertfit viata? Mai bine puneau in mod pasnic hotarul si nu mai incepeau niciun razboi. Noi am patit la fel ca si omul din caruta cu cai, care a nimerit in mlastina. Un stapan hatru ar taia hamul pentru a salva de la moarte caii. Insa el s–a inecat cu caruta cu cai cu tot.

Am fost pioni in partida de sah a liderilor politici

Cei mai multi dintre separatisti erau ofiteri cu stagiu si militari cu experienta, care stiau cum sa manevreze, ce strategii si ce tactici sa aplice pentru atingerea obiectivelor. Soldatii nostri, insa, erau tineri de 18–25 ani. Ei nu aveau suficiente cunostinte de lupta.

«Tinerii nostri, din lipsa de experienta, isi imaginau ca sunt eroi din filme de actiune – eroi–prototip ai lui Arnold Shvartsneger care, de unul singur, invinge orice inamic. Filmul este film, iar realitatea e realitate. Ni s–a parut o joaca, dar noi am pierdut partida din 1992».

Despre viata de pana la razboi a lui Iordatii ne vorbesc fotografiile. Un tanar simpatic, sot, tata a doi copii.

Cu numeroase cicatrice pe fata si pe maini, lipsit de posibilitatea de a vedea lumina zilei, in lipsa sotiei, care, de mai multi ani e plecata in Italia impreuna cu cele doua fiice, de 16 si de 18 ani… Cei mai apropiati oameni ai sai traiesc intr–o tara straina, departe de patrie si de tatal lor, invalid de razboi, care si–a sacrificat sanatatea pentru a–si apara tara. Decorat cu Ordinul «Stefan cel Mare», posesor al unui apartament in Chisinau, avand la dispozitie si un telefon mobil, inmanat de ministrul de Interne, Gheorghe Papuc, dar singur de tot. Aceasta este imaginea lui Iordatii astazi.

«De ce a fost razboiul din 1992 si cine e vinovat? Aceasta intrebare ar trebui adresata conducatorilor de atunci. Daca Mircea Snegur nu l–ar fi eliberat pe Igor Smirnov din arest, nu ar mai fi fost razboi. Mare treaba ca Nina Andreeva blocase calea ferata, cerand eliberarea liderului separatist. Snegur a crezut ca noi suntem multi si ii vom invinge pe separatisti. Ne–am dus cu gramada si tot cu gramada au strans cadavrele soldatilor nostri, cazuti pe campul de lupta».

Vedea doar culorile «vii»

Nicolae Iordatii ar fi putut sa–si restabileasca vederea daca isi facea la timp o operatie la ochi, dar, atunci, Ministerul de Interne a refuzat sa–i acorde vreun ajutor. Iordatii, totusi, a ajuns la Moscova, unde a fost supus unei interventii chirurgicale la ochi. Atunci, pentru putin timp, ii fusese restabilita vederea. Deslusea doar culorile vii: rosu intens, verde, galben, albastru, pe cand nuantele gri si negre nu le vedea. Peste un timp, a orbit definitiv.

Ocupatia principala a lui Nicolae Iordatii astazi e lecturarea cartilor despre partidele triumfale de sah. El, pipaind cu degetele litera cu litera, se gandeste care ar trebui sa fie strategiile si tacticile de lupta si ce ar fi trebuit sa intreprinda in acea noaptea de 19 iunie pentru a scapa vii si nevatamati in urma exploziei grenadei cu schije.

«Daca s–ar fi declansat astazi un nou razboi, cred ca nimeni nu ar iesi la lupta. Nu mai sunt prosti, alde noi. Ce rost a avut razboiul din 1992, daca s–a cedat mai mult decat s–a cerut?» — se tot intreaba Nicolae Iordatii.

Svetlana PANTA

Despre patriotism

cu participantii la marsul memorial in cinstea celor cazuti in razboiul din Transnistria Un popor sanatos pentru o tara sanatoasa Simeon Cuciuc, vicepresedintele Uniunii Veteranilor de Razboi, originar din Dubasari: Notiunea de patriotism include in sine dragostea de tara, dragostea de munca si dorinta de a–ti proslavi Patria. Sunt antrenor emerit al R. Moldova si am pregatit mai multe generatii de campioni europeni. Pentru a avea un stat sanatos, trebuie sa avem un popor sanatos. In timp de pace patriotismul se manifesta prin sustinerea poporului. Daca s–ar declansa astazi un nou razboi, spre deosebire de 1992 cand, din motiv ca nu era armata, la lupta au iesit doar voluntarii printre care eram si eu, ar avea cine lupta deoarece acum tara are armata nationala, este politia, sunt carabinierii. Cu spatele la patrioti Victor Patrascu, cavaler al Ordinului «Stefan cel Mare», presedintele Asociatiei Veteranilor de Razboi din s. Buiucani, Chisinau: Cei care au luptat, au dus–o bine cu patriotismul, dar conducerea «i–a multumit», intorcandu–le spatele. Ei ne–au numit dusmani, chiar si in cartile de istorie suntem prezentati un fel de inamici care au luptat impotriva sistemului comunist. Cand a inceput razboiul, noi nu aveam cu ce ne apara, eram cate 2 politisti la o arma. Ramanem patrioti, insa statul, cum a fost plin de tradatori, asa a si ramas. Niciun reprezentant al conducerii nu–si iubeste tara, daca am fi avut un demnitar ca Dudaev, scapam de separatisti. Tanara generatie este indiferenta Vasile Movila, fost comandant al plutonului nr. 6: Fiecare isi manifesta patriotismul in mod diferit. Unii sunt gata sa sara in ajutor oricand ar fi solicitati. Patrioti sunt cei care nu sunt indiferenti, dintre acestia fac parte veteranii de razboi. Tanara generatie sta cu gandul la strainatate. Nu a fost conflict, razboi a fost Nicolae Rozlovan, ex–comandant al plutonului «Fulger», maior de politie, jurist: Imi aduc aminte cuvintele tatalui meu si el participant de razboi: un patriot adevarat este gata in orice moment sa lupte pentru neam, tara si lege. Trebuie sa fim constienti ca noi facem istoria pe care urmeaza sa o studieze urmasii nostri. Un patriot niciodata nu se va conduce de interesele personale, nu va fi ademenit de bani. Imi pare rau ca evenimentele din 1992 sunt pozitionate drept un conflict intern, pe cand acesta a fost un razboi adevarat, in care au fost implicate forte armate straine. Daca ar fi sa se declanseze astazi un razboi, nimeni nu ar iesi la lupta. Lumea e dezamagita, deoarece in Moldova nu exista dreptate. Patriotii pot fi numarati pe degete Iulian Tozlovan, seful Complexului Memorial: Doar veteranii de razboi sunt patrioti. Daca s–ar declansa un conflict armat, ar trebui antrenati doar militarii cu experienta si nu tineri nepregatiti, care isi pierd viata din neatentie sau necunoastere, cum a fost in razboiul din 1992.