"Copiii strazii sunt o problema a moldovenilor, nu a americanilor, iar in sufletele oamenilor nostri predomina golul spiritual", afirma Galina Procop, directoarea scolii internat nr.2 din Chisinau. Ea sustine ca mamele plecate peste hotare, care–si lasa copiii pe seama altora, sunt lipsite de moralitate. In lipsa mamei, nici o haina nu este in stare sa–l incalzeasca pe copilul abandonat. E o alegere gresita a celor maturi, antrenati in goana dupa bani, sustine Galina Procop. "Nespus de greu e sa impaci sufletele acestor nefericiti. Am obosit sa–i vad suferind. Suntem invinuiti ca nu i–am integrat in familii, dar unde sa–i integrezi? In familia celor ce i–au lasat?", se intreaba ea.

Directoarea merge pe la rudele acestora, incercand sa le convinga sa–i primeasca macar pe perioada vacantelor. In ultimul timp, la nivel oficial, a devenit la moda termenul "deinstitutionalizare", caci, sustine conducerea, s–a ridicat nivelul de trai al populatiei. Pentru asta, fiecare copil intors in familia lui biologica primeste lunar 90 de lei. Aceasta campanie, insa, face abstractie de climatul psihologic din familiile care au admis abandonul propriilor copii. In ultimul timp, in urma unor controale, copiii din afara Chisinaului sunt deinstitutionalizati din aceasta scoala, pe motiv ca pentru ei nimeni achita impozite. Ce fac in suburbii? Iau calea pribegiei, uitand de scoala. Ochi tristi, lacrimi printre care prea putini incearca sa patrunda pana la sufletul lor.

Dupa absolvirea scolii internat, tinerii ratacesc prin lume. Nu mai sunt sub supravegherea profesorilor care le purtau de grija. Astfel, fetele pot nimeri usor in mainile traficantilor, care profita de faptul ca ele nu au unde trai si lucra. Doua absolvente ale scolii s–au dus in Rusia, iar una a ajuns in Turcia. Care este numarul real al celor plecati – nu se stie. Aici se fac lectii despre traficul de femei, narcomanie, boli cu transmisie sexuala. Insa si profesorii care predau aceste seminare vin din obligatie fata de minister. Ei nu sunt responsabili de consecinte. Dupa asemenea ore copiii incearca sa faca tocmai ceea ce li s–a spus sa evite. Educatorii din scoala incearca sa discute cu fiecare elev in parte, insa, daca grupurile de elevi ar fi mai mici, s–ar rezolva mai multe probleme.

Scoala internat nr.2 este deschisa si in zilele de odihna. Aici isi gasesc adapost copii aflati intr–o situatie mai dificila. Din cei 593 de elevi, 126 nu au domiciliu ori nu vor sa se intoarca acasa din cauza maltratarilor fizice si psihologice la care sunt supusi. Cei care merg acasa revin, deseori afectati de pediculoza ori scabie. Personalul de aici este unul deosebit. In fiecare zi, educatorii au grija sa trimita si sa intalneasca copiii de la ore, asa precum i–ar intalni parintii. La moment, institutia are nevoie de trei educatori in locul celor care au plecat sa munceasca la negru peste hotare ori s–au pensionat. Pedagogii au si ei o situatie aparte. Aici nu exista fundatii, iar elevii din clasele lor au diferite varste si diverse nivele de dezvoltare. Prima sarcina a acestor profesori este protejarea elevilor de pericolele societatii si mai apoi educarea propriu–zisa . Din corpul didactic fac parte 20 de pensionari care, de fapt, constituie nucleul colectivului. Tinerii specialisti trec pe aici mai mult in calitate de turisti. Ei nu prea vor sa lucreze cu un salariu de stat si cu elevi de 11–13 ani in clasa intai. In plus, ar mai avea nevoie si de o pregatire speciala pentru a deveni adevarati prieteni ai acestor copii.

Profesorii si educatorii care, de mai mult timp, lucreaza cu copii defavorizati observa ca, de obicei, din cauza unui comportament inuman, copilul incepe sa se razbune impotriva societatii. Scoala incearca sa aplaneze razboiul din sufletul ranit care traieste doar cu instinctul de a se apara. Pentru a reface relatia copil–societate este nevoie de pedagogi care stiu a ierta si a–l accepta pe copil asa cum este el.

Elevii provin din familii vulnerabile ori sunt orfani. Fiecare din ei isi are istoria sa, insa pe toti ii uneste dorul de casa. Unii merg in familii la sfarsitul saptamanii, dar nu pot ramane acolo pentru mult timp, deoarece majoritatea dintre ei sunt o povara in propriile case. Diana are 18 ani. In acest an a absolvit clasa a noua, iar acum vine sa–si viziteze fratii ramasi aici. Ei au mers la scoala pentru prima data la varsta de 13 ani. "Mama s–a dezis de noi. De cand a murit tata si la noi a venit sa traiasca concubinul ei, nu mai avem viata buna. Mama nu se mai impotriveste atunci cand o bate. Pana la venirea lui, starea noastra familiala era satisfacatoare. Aparitia acestui om ne–a schimbat viata. Am inceput sa ne intretinem singuri. Culegeam flori si le vindeam la piata. Acum ne judecam cu mama pentru garsoniera la care avem si noi dreptul. Vreau acasa, vreau sa am un acoperis deasupra capului, pentru ca de mica sunt pe drumuri. E greu sa stii ca ai o mama care te respinge. As vrea ca realitatea sa fie doar un vis urat".

Pentru acesti copii, scoala–internat nr.2 este casa lor. Dupa absolvire, din lipsa spatiului locativ, unii revin aici. Directoarea incearca sa–i ajute, gasindu–le adapost si loc de munca. Apropo, camerele elevilor sunt spatioase si ingrijite. Ei recunosc ca nu pot compara conditiile de aici cu cele de acasa. Copiii vorbesc respectuos despre niste sponsori straini care au mai mare grija de ei decat statul al carui cetateni sunt. Echiparea cu imbracaminte se face de doua ori pe an. Atunci ei se pricopsesc cu cate doua perechi de ciorapi, doua piese de lenjerie intima. Elevii trec de la sandale direct la cizme, acestea urmand sa fie purtate timp de doi ani. Din bugetul municipal, pentru haine si incaltaminte sunt alocati 320 mii lei, ceea ce constituie 540 lei/an pentru fiecare elev. Evident, copiii poarta lucruri din cele mai ieftine, dar nu tot ce este ieftin este si calitativ. Din acelasi buget, 300 lei/an sunt alocati pentru inventar, iar 3700 — pentru medicamente. Copiii institutionalizati aici sufera de diverse boli. 139 dintre ei sunt epileptici. In spatele acestei boli sta cate o tragedie, saracia si maltratarea fizica sau psihica la care au fost supusi. Acestia ar trebui sa urmeze tratamente speciale de doua ori pe an. Sponsorii italieni si cei americani sunt singura salvare a elevilor, insa sunt mult mai multi copii institutionalizati decat sponsori.

Lia CAZACU