S–a sfarsit precum am si crezut. Colegii de la Antena C si–au parasit zilele trecute locul de munca in tacere si in singuratate. Desi au experienta profesionala, au premii, au public, sunt tineri, energici — ei au fost demisi in corpore. Chiar daca despre demiterea lor a scris toata presa, au aflat toate ambasadele, au vorbit toti deputatii si consilierii locali, au semnalat expertii straini, unica solutie pentru ei a fost sa intre in somaj.

Cu doar cativa ani in urma, un alt grup de jurnalisti a protestat in dealul Schinoasei. Dar dupa greva foamei si multe saptamani petrecute nici macar in corturi, sub cerul liber, s–a intamplat ceea ce se stia ca se va intampla — jurnalistii si–au strans boccelele si au plecat. Au devenit someri, asa, cu experienta de munca, cu diplome si cu auditoriul care a stat mereu langa ei si cu un grup de ONG–uri care i–a incurajat.

Cu vreo 15 ani in urma, Eudochia Ivantoc, impreuna cu Nina Ilascu, Tatiana Lesco si alte cateva rude si prieteni ai detinutilor politici de la Tiraspol, si–au instalat corturile in fata Guvernului. Noptile erau reci ca indiferenta celor din Guvern, oasele le–au inghetat, cum li s–au racit si sufletele. Ele au stat multe zile in greva foamei, la fel cum au stat in greva foamei si sotii lor, presa a scris despre detinutii politici si familiile lor, dar s–a stiut ca … cele cateva femei vor pleca singure si in tacere din fata barbatilor din Guvern, si asa s–a intamplat.

Cu alti vreo 15 ani in urma, lumea a protestat si mai mult. Eram cu totii in Piata Marii Adunari Nationale. Duminicile se adunau zeci de mii de oameni si cereau pe rand limba romana, alfabet latin, tricolor, imn. In acelasi timp cateva zeci, doar cateva zeci de oameni se ocupau de lucruri care pareau desarte multimii de la proteste. Cele cateva zeci privatizau intreprinderi si imparteau Moldova in zone de influenta.

Cei multi, din strada, le–au cucerit pe toate cate le–au cerut, dar la fel le–au si pierdut pe rand pe toate, cum au fost pierduti pe rand si liderii revolutiilor basarabene. Intre timp, cei cativa, care au facut marea privatizare nationala, au atras de partea lor si liderii revolutiilor. Multimea a ramas singura, prostita, saraca si somera. Desi nimeni nu credea asta, nici ambasadele, nici presa, nici ONG–urile.

Dar inainte de toate aceste proteste a fost o lunga acalmie, o tacere uresesista mocnita, o revolta inecata, o furie inabusita, o asteptare disperata.

In sfarsit, se pare ca am ajuns aproape de capat, cand totul e previzibil din nou, cand apatia generala e foarte clara, cand fiecare asteapta pana la disperare partea sa de libertate si de fericire. Si nimeni nu mai crede ca dupa aceasta apatie profunda, dupa aceasta recesiune de durata, trebuie sa urmeze ceva. Astronomii spun ca dupa o acumulare de gaze cosmice urmeaza explozii solare, istoricii spun ca dupa recesiuni sociale urmeaza revolte populare, antropologii spun ca dupa reprimarea indivizilor urmeaza proteste umane. Au oare stelele, istoria si oamenii ceva cu Moldova?

Alina Radu